În viața Părintelui Petroniu Tănase (1914-2011) s-au îmbinat în cel mai înalt și fericit chip știința și credința, cunoașterea și evlavia, cultura și trăirea, grija de sufletul său și de mântuirea lumii și, în mod culminat, dragostea de Dumnezeu și de „sfânta Ortodoxie” cu iubirea de Neam și de semeni. Pentru Cuviosul Părinte, Ortodoxia este cea mai mare binecuvântare cu care poate fi dăruite ființa omenească și un popor[1], este totul[2].

Trăirea ei aduce adevărata fericire atât în lumea aceasta, cât și în viața viitoare, iar ignorarea ei de către cei ce îi aparțin este sărăcie sufletească și moarte spirituală. În absența înaltului ideal de viață ortodox, niciuna dintre bogățiile lumii acesteia, ba chiar și toate la un loc nu sunt capabile să împlinească deplin foamea și setea lăuntrică a omului, după cum împroprierea și experierea învățăturilor ei mântuitoare îi aduc sufletului bucurii și împliniri mai presus de toate cele pe care i le-ar putea oferi lumea materială. În simplitate – îi oferă sentimentul plinătății, în retragere, singurătate și pusnicie – bucuria prezenței necontenite și desăvârșitoare a Tatălui Ceresc.

Cunoscător al literaturii filocalice și iubitor al frumosului duhovnicesc, Părintele Arhimandrit Petroniu Tănase a probat adevărul cuvintelor lui Dostoievski: „Frumusețea va mântui lumea”. Așezarea sa lăuntrică profundă și curată s-a manifestat în dragostea față de întreaga creație și față de toată făptura. Alături de florile virtuților creștine, cu care și-a împodobit propria-i viață, a cultivat nenumărate flori în grădina schitului arătând, în acest mod, că „de-a pururi, făptura suspină după frumusețea ei primordială, dar nicicând ca în vremea noastră omul nu a căutat cu atâta osârdie frumusețea. Se străduiește să o afle și să o realizeze pretutindeni, vrând parcă să redea lumii frumusețea cu care ieșise ea, la început, din mâna Creatorului”[3].

Dragostea față de frumos, considera Preacuvioșia Sa, „simțământul frumosului este înnăscut omului; chiar și la cei răi există o nevoie de frumusețe, o năzuință spre ordine și armonie. Este nostalgia omului după frumusețea Raiului pierdut”[4].

Cuvintele sale, puține, dar adânci, rostite cu smerenie, aduceau pace și dădeau semnificație înaltă, iar cele scrise conduceau cu gândul pe cititor, prin caligrafia lor desăvârșită și prin nuanțele duhovnicești profunde, către cazaniile de altădată și sfințiții lor autori, luminători ai sufletului omenesc și ai Neamului nostru.

Lumea de azi, observa el, este o lume frământată și agitată, iar toată tehnologia și confortul, în loc să îi aducă pace și liniște omului contemporan, îi multiplică și îi intensifică neliniștile existențiale. Și, adaugă Părintele, „de n-ar fi decât zgomotul din afară! Dar piedica cea mai mare a echilibrului lăuntric vine de unde nici nu te-ai aștepta: din înmulțirea mijloacelor de instruire sau, mai exact, de a mobila ieftin interiorul mental... Cine mai poate lupta împotriva mirajului hârtiei imprimate – cumpărată cu câteva parale – și prin care se răspândesc ideile făcute gata și părerile «à la sauce de jour»!?[5]”.

Duhul lumii este unul hedonist, care caută plăcerile inferioare, materiale și trupești, în detrimentul valorilor spirituale. Aceasta este „mentalitatea societății de consum, ca omul să aibă de toate, să mănânce până o plesni și nu mai încape, să aibă de toate, să trăiască cum îi place, cum vrea și să nu-i lipsească nimic de acasă. Părinții cereau viață simplă și smerită. Omul nu trebuie să moară de foame. Dar n-a murit nimeni de foame. Trupul, ca să trăiască, să aibă putere de lucru, n-are nevoie de tot ceea ce-i oferă condițiile astea moderne. Sunt exagerate, sunt pentru pofte, pentru împlinirea trebuințelor. Să ai lucruri necesare pentru o cameră. Nu trebuie să ne umplem camera cu podoabe și lucruri inutile, omul să aibă strictul necesar. Un pat și o pătură cu care te acoperi și să-ți odihnești trupul acesta. Nu podoabe, fel de fel de lucruri pământești fără folos”[6].

Modernismul, confortul și înlesnirile au dus la un laxism moral și lipsă de nevoință, la o atonie spirituală și o ahedonie generală, deoarece „toate acestea slăbănogesc puterea voinței omului, a virtuții omului. Omul se complace numai în cele trupești, iar cele duhovnicești sunt neglijate, sunt puse pe planul al doilea sau sunt neglijate complet. Nu se poate ajunge așa la mântuire! (...) Cu realizările acestea pământești nu intrăm. Ele nu contribuie la prefacerea noastră sufletească. Intrăm după felul în care ne-am prefăcut duhovnicește, în care ne-am schimbat, ne-am îmbunătățit, ne-am înduhovnicit. (...) Cu bunurile care ne prefac, cu acelea intrăm. Cu cele materiale, pe care le face toată lumea, nu ne prefacem duhovnicește, ci cel mult ne îmbunătățim trupește, spre cele din afară. Sufletește nu numai că nu ne îmbunătățim ci, dimpotrivă, coborâm, scădem, revenim la lumea aceasta din afară. Aceasta trăiește într-o societate de consum, numai pentru cele materiale, se găsește la o limită înfricoșătoare. Și lumea cade din groapă în groapă”[7]. Ca urmare, „oamenii nu mai au vlagă, cum s-ar zice, trăiesc numai pentru niște plăceri pământești, dar nu și pentru cele spirituale. Ar putea să știe. Apar acum o mulțime de cărți, un noian de cărți. Lumea știe multe lucruri bune. Ele, însă, nu sunt valabile decât în măsura în care ele devin bunuri concrete ale vieții, adică dacă le trăim”[8].

Într-o astfel de cultură a confortului și a plăcerii, tehnica accentuează și mai mult singurătatea și golul sufletesc. Astăzi, grație tehnologiei ultraperformante, oamenii comunică tot mai mult și mai eficient, dar sunt tot mai puțin prezenți unul pentru celălalt. Petrec timp nelimitat în căutări și explorări străine, de multe ori risipitoare de timp și distrugătoare de suflet, dar stau tot mai puțin de vorbă cu ei înșiși și le este tot mai frică să coboare în catacombele întunecoase ale vieții lor lăuntrice, și așa o viață searbădă. „Toată tehnica, spunea, cu deosebit discernământ, Părintele Petroniu, nu are nici cel mai mic sâmbure pentru ca viața omului să fie mai bună duhovnicește sau moralicește. E făcută strict numai pentru trup și știm că grija numai pentru trup este împotriva celor duhovnicești. Biserica nu este împotrivă să folosești lucrurile tehnicii. Dar, ca dovadă că ele nu sunt izvorâte din necesitate duhovnicească, iată, Mântuitorul Hristos n-a spus absolut nimic în legătură cu ele. El a făcut energiile și puterile și treburile acestea, că nu s-au făcut singure. Le-a pus cineva acolo. Dacă le-a pus acolo, le-a pus ca să fie folosite, nu le-a pus degeaba. Și energia electrică, și energia atomică să fie folosite așa încât să-l ajute pe om, că de aceea sunt puse unde sunt puse. Toate frumusețile și tainele pe care le vedem în natura exterioară, materială, sunt puse cu rostul ca să-l ajute pe om să devină mai bun. Să cunoască mai mult puterea lui Dumnezeu, să se uimească înaintea măreției, frumuseții, înțelepciunii lui Dumnezeu, cunoscându-le și folosindu-le pentru a deveni mai bun și mai sfânt și mai desăvârșit. De aceea le-a pus Dumnezeu acolo! Omenirea le folosește fără să-L mai vadă pe Dumnezeu, Care le-a făcut. Constatăm că această nouă societate este atee, fără Dumnezeu. Ea n-are nevoie de Dumnezeu, nu-i trebuie, nu se gândește la El niciodată, își însușește lucruri făcute de Dumnezeu pentru plăcerea ei și le folosește după îndemnul și povățuirea vrăjmașului. De aceea, noi, învrednicindu-ne să trăim în locurile acestea sfinte și având sărbătorile cele mari, să nu trecem nepăsători și nesimțitori față de evenimentele Bisericii, care se petrec și care sunt reale și dumnezeiești”[9].

Avertizând asupra riscurilor unei societăți tehnologizate, avansate din punctul de vedere al tehnicii dar, de multe ori, lipsită de preocupări spirituale, duhovnicescul Părinte arăta că „multe dintre realizările materialiste, tehnice, dintre îmbunătățirile economice, pe care lumea le consideră mari împliniri, nu reprezintă, în fond, de multe ori, decât o gravă decădere. Aceste realizări cu care se laudă lumea păcătoasă în care trăim sunt ademenitoare și mincinoase, sunt prezentate în chip viclean drept realizări bune. Aceste îmbunătățiri tehnice privind confortul și alte probleme de acest gen sunt foarte periculoase din punct de vedere duhovnicesc. Omul credincios, Biserica, în general, cei ce vor să ducă o viață duhovnicească, trebuie să folosească cu atenție toate aceste «cuceriri ale tehnicii». Să le folosească Biserica sau să nu le folosească? Nu e corect să nu le folosească, dar să nu le folosească integral. (...) Biserica nu poate să neglijeze realizările civilizației. Ele nu sunt realizări care aparțin doar omului. Energia electrică, cea magnetică, cea atomică se găsesc în materie, dar nu le-a pus acolo omul. Dumnezeu le-a pus acolo, cu posibilitatea ca noi să ne folosim de ele, dar să fie folosite pentru binele omului, nu pentru răul lui.

Or, civilizația de azi «fură» lucrurile bune ale lui Dumnezeu și, în loc să le folosească pentru bine, le folosește în slujba vrăjmașului. Atunci, răspunsul la întrebarea aceasta, ce să folosească și ce să nu folosească omul din realizările tehnice, este simplu. Să folosească ceea ce-l ajută să sporească duhovnicește. Dacă ceea ce iau mă ajută să fiu un creștin mai bun, iau; în schimb, dacă simt că ele mă slănănogesc, mă lipsesc de ele, nu le iau, căci nu sunt bune. Așa că să fim atenți la bunurile care năvălesc din afară, aduse de vrăjmașul. Dacă constatăm că ele ne ajută să fim mai buni, să le folosim, dar dacă nu ne ajută, dacă ne aduc pagubă și cădere, să ne depărtăm de ele. Constatăm, însă, că multe lucruri care nu sunt de folos pentru sufletul omului, pentru viața duhovnciească, pătrund în viața credincioșilor. Dacă le primim fără discernământ, ele sunt spre nenorocirea noastră, căci ne abat de la calea cea bună și sfântă a vieții duhovnicești, băgându-ne în mocirla aceasta a necredinței și a materialismului”[10].

Recomandarea sa esențială era de a folosi toate aceste „cuceriri” ale științei contemporane, toate aceste mijloace tehnice și instrumente tehnologice cu discernământ, adică în slujba unei vieți spirituale înalte. Dacă acestea ajută la desăvârșire și mântuire, sunt benefice. Dacă, dimpotrivă, îl robesc pe om vieții prezente și îl scufundă în lumea materială, trebuie evitate, iar în locul lor, trebuie preferate simplitatea și efortul obișnuit care au, în ele însele, ca și munca, o dimensiune ascetică și sacră. Dacă Dumnezeu îi dăruiește omului o multitudine sau o plenitudine de daruri, omul are responsabilitatea de a-și imprima asupra lor pecetea muncii sale personale pentru ca, prin intermediul lor, să fie slăvit Creatorul și Dăruitorul lor și să contribuie la desăvârșirea personală și la mântuirea generală a lumii.