Pericopa evanghelică rânduită pentru Duminica a XIV-a după Rusalii, numită și parabola nunții fiului de împărat (Matei 22, 1–14), concentrează într-o imagine de o remarcabilă densitate teologică întreaga dramă a raportului dintre chemarea lui Dumnezeu și libertatea omului. În centrul parabolei se află nunta, imagine biblică a comuniunii, a bucuriei și a Împărăției, dar în interiorul acestei imagini luminoase Hristos așază și avertismentul responsabilității: nu este suficient ca omul să fie chemat; el trebuie să răspundă chemării și să se arate pregătit pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Astfel trebuie înțelese cuvintele finale: „Căci mulți sunt chemați, dar puțini aleși” (Matei 22, 14). Din această perspectivă, „haina de nuntă” despre care vorbește Mântuitorul depășește sensul unui element exterior al parabolei. Ea poate fi înțeleasă ca imagine a omului restaurat prin har, a vieții în Hristos și a răspunsului concret pe care libertatea umană îl oferă chemării dumnezeiești. Haina de nuntă devine astfel haină a mântuirii, iar haina mântuirii devine inevitabil și haină a alegerii: Dumnezeu cheamă, Dumnezeu oferă harul, Dumnezeu deschide Împărăția, însă omul este chemat să răspundă prin credință, pocăință și iubire.

Parabola începe printr-o afirmație esențială: „Asemănatu-s-a Împărăția cerurilor omului împărat care a făcut nuntă fiului său” (Matei 22, 2). Împărăția nu este comparată aici cu un tribunal, nici cu o cetate asediată, ci cu o nuntă. Imaginea este profund biblică. Relația dintre Dumnezeu și poporul Său fusese deja exprimată în Vechiul Testament prin simbolism nupțial, iar profeții vorbiseră despre restaurarea legământului în termenii întâlnirii dintre Mire și mireasă. Isaia spune: „Precum se bucură mirele de mireasă, așa Se va bucura de tine Dumnezeul tău” (Isaia 62, 5). În Noul Testament, această imagine primește o dimensiune hristologică deplină: Hristos este Mirele, iar comunitatea celor chemați la comuniunea cu El devine poporul pregătit pentru ospățul Împărăției. Sfântul Apostol Pavel va dezvolta aceeași perspectivă atunci când vorbește despre legătura dintre Hristos și Biserică: „Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească” (Efeseni 5, 25–26). În această lumină, nunta fiului de împărat nu mai este numai cadrul narativ al unei parabole, ci descoperirea unui adevăr fundamental: mântuirea este comuniune. Dumnezeu nu îl mântuiește pe om pentru izolare, ci pentru participarea la viața Sa.

Primul gest aparține, așadar, lui Dumnezeu. Împăratul pregătește nunta. El trimite slujitorii. El îi cheamă pe invitați. Inițiativa este dumnezeiască. Această prioritate a harului traversează întreaga Scriptură. Dumnezeu îl caută pe Adam după cădere și îl întreabă: „Adame, unde ești?” (Facerea 3, 9). Dumnezeu îl cheamă pe Avraam. Dumnezeu îl trimite pe Moise. Dumnezeu vorbește prin proroci. Iar la „plinirea vremii” (Galateni 4, 4), chemarea ia chip omenesc în Însuși Fiul lui Dumnezeu. În Hristos, Dumnezeu nu mai trimite numai un mesaj omului, ci vine El Însuși în căutarea lui. Această prioritate a inițiativei divine este fundamentală pentru înțelegerea mântuirii. Omul nu produce mântuirea prin propriile sale puteri. Harul precede răspunsul său. Sfântul Apostol Pavel afirmă limpede: „În har sunteți mântuiți, prin credință, și aceasta nu este de la voi: este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 8). Dar darul nu anulează răspunsul. Tocmai pentru că este persoană, omul poate primi sau poate refuza.

Aici apare drama primilor invitați. Evanghelia spune că „ei, fără să țină seama, s-au dus: unul la țarina sa, altul la neguțătoria lui” (Matei 22, 5). Este semnificativ faptul că refuzul chemării nu este legat numai de păcate evidente. Țarina și neguțătoria nu sunt, în sine, rele. Problema este transformarea lor în realități ultime. Ceea ce este legitim devine primejdios atunci când ocupă locul lui Dumnezeu. În această privință, parabola dobândește o surprinzătoare actualitate. Omul contemporan nu Îl refuză întotdeauna pe Dumnezeu printr-un act explicit de necredință. Îl poate refuza prin amânare. Prin ocuparea întregului timp. Prin multiplicarea grijilor. Prin transformarea mijloacelor în scopuri. Prin construirea unei existențe atât de pline de lucruri, încât în ea nu mai rămâne loc pentru Cel Care i-a dăruit existența.Avertismentul lui Hristos din Predica de pe Munte rămâne actual: „Unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Matei 6, 21). Problema nu este, prin urmare, dacă omul posedă o țarină, o profesie, bunuri sau responsabilități, ci dacă acestea au ajuns să-i posede inima.

Refuzul primilor invitați nu anulează însă nunta. Împăratul poruncește slujitorilor: „Mergeți deci la răspântiile drumurilor și pe câți veți găsi chemați-i la nuntă” (Matei 22, 9). Evanghelistul adaugă un detaliu esențial: slujitorii „au adunat pe toți câți i-au găsit, și răi și buni” (Matei 22, 10). Această expresie împiedică orice interpretare triumfalistă a apartenenței la comunitatea eclesială. La ospăț nu sunt adunați numai cei care se consideră deja drepți. Chemarea se extinde spre răspântii, spre margini, spre locurile neașteptate. Imaginea anticipează universalitatea Evangheliei: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura” (Marcu 16, 15). Biserica apare astfel nu ca o comunitate alcătuită din oameni care nu mai au nevoie de vindecare, ci ca spațiul în care omul este chemat la vindecare. În cuvintele Mântuitorului: „Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe drepți, ci pe păcătoși la pocăință” (Marcu 2, 17). Chemarea este universală, dar universalitatea chemării nu înseamnă anularea exigenței transformării. Tocmai aici intervine imaginea hainei de nuntă.

Împăratul intră să-i vadă pe oaspeți și observă un om „care nu era îmbrăcat în haină de nuntă” (Matei 22, 11). Întrebarea adresată acestuia este surprinzătoare prin tonul ei: „Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?” (Matei 22, 12). Cuvântul „prietene” trebuie observat. Judecata nu anulează iubirea lui Dumnezeu. Cel care întreabă este același care a chemat. Exigența nu contrazice iubirea, ci decurge din seriozitatea ei. Dumnezeu îl ia pe om în serios tocmai pentru că îi ia libertatea în serios. În interpretarea patristică, haina de nuntă a primit mai multe sensuri complementare. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind această pericopă, insistă asupra faptului că intrarea la ospăț trebuie urmată de o viață vrednică de chemarea primită. Nu este suficientă simpla apartenență exterioară la comunitatea celor chemați; viața trebuie să confirme credința. În această lectură, haina exprimă virtutea și transformarea morală a celui care a răspuns chemării lui Dumnezeu. Această interpretare se află în deplină continuitate cu avertismentul paulin: „Vă îndemn deci eu, cel întemnițat pentru Domnul, să umblați cu vrednicie, după chemarea cu care ați fost chemați” (Efeseni 4, 1). Chemarea creștină cere un mod corespunzător de existență.

Sfântul Grigorie cel Mare, comentând parabola nunții, identifică haina de nuntă în chip deosebit cu iubirea, cu caritas. Omul poate avea anumite daruri, poate aparține vizibil comunității credincioșilor, poate chiar mărturisi credința, însă fără iubire îi lipsește tocmai veșmântul care face posibilă participarea autentică la ospățul Mirelui. Această interpretare trimite direct la imnul iubirii al Sfântului Apostol Pavel: „De aș avea darul prorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt” (1 Corinteni 13, 2). Apostolul nu spune că omul are mai puțin fără iubire, ci formulează mult mai radical: „nimic nu sunt”. Haina de nuntă poate fi înțeleasă, prin urmare, drept configurația concretă a vieții în Hristos: credința lucrătoare prin iubire, pocăința, curățirea inimii și lucrarea virtuților. Nu este o podoabă exterioară adăugată omului, ci semnul transformării sale lăuntrice. Această simbolistică a hainei traversează întreaga Revelație. După cădere, Adam și Eva descoperă goliciunea. Păcatul produce o dezbrăcare existențială, o pierdere a familiarității cu Dumnezeu. Omul se ascunde. Rușinea intră în existența sa. Istoria mântuirii poate fi citită, într-un anumit sens, și ca drumul reîmbrăcării omului în slava pentru care fusese creat.

Prorocul Isaia exprimă această restaurare în termeni de o extraordinară frumusețe: „Bucura-mă-voi întru Domnul, sălta-va de veselie sufletul meu în Dumnezeul meu, că m-a îmbrăcat în veșmântul mântuirii, cu haina veseliei m-a acoperit” (Isaia 61, 10). Aici haina de nuntă se întâlnește cu haina mântuirii. În tradiția creștină, această realitate primește o expresie sacramentală fundamentală în Taina Botezului. Cuvintele apostolice „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat” (Galateni 3, 27) nu descriu o simplă schimbare morală, ci o nouă condiție existențială. Creștinul este chemat să devină ceea ce a primit sacramental: un om al lui Hristos. De aceea, în slujba Botezului, haina albă este semnul vieții celei noi. Nu reprezintă o declarație că omul nu va mai putea păcătui, ci darul unei existențe restaurate care trebuie păstrată și actualizată prin întreaga viață. Sfântul Chiril al Ierusalimului, în catehezele sale mistagogice, vorbește despre Botez ca participare reală la moartea și Învierea lui Hristos. Creștinul nu asistă exterior la lucrarea mântuitoare a lui Hristos, ci este introdus sacramental în ea. De aceea, „îmbrăcarea în Hristos” devine fundamentul unei vieți noi.

Dar haina primită trebuie păstrată. Aici apare dimensiunea ascetică a mântuirii. Harul nu distruge libertatea, ci o vindecă și o cheamă la cooperare. Ortodoxia nu poate separa darul lui Dumnezeu de răspunsul omului. Sfântul Apostol Pavel exprimă această tainică împreună-lucrare într-o formulare care, la prima vedere, pare paradoxală: „Cu frică și cu cutremur lucrați mântuirea voastră; căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca să voiți și ca să săvârșiți” (Filipeni 2, 12–13). Omul lucrează pentru că Dumnezeu lucrează în el. Harul nu face inutil efortul uman, iar efortul uman nu înlocuiește harul. În acest punct, haina mântuirii devine haina alegerii. Fiecare răspuns dat lui Dumnezeu este un act de libertate. Scriptura insistă asupra acestei responsabilități. În Deuteronom, Dumnezeu pune înaintea poporului „viața și moartea, binecuvântarea și blestemul”, apoi spune: „Alege viața ca să trăiești tu și urmașii tăi” (Deuteronom 30, 19). Este remarcabilă această expresie: Dumnezeu îi poruncește omului să aleagă, dar nu alege în locul lui. Libertatea este măreția omului și, în același timp, riscul său.

Sfântul Maxim Mărturisitorul va dezvolta profund relația dintre voința omului și orientarea sa către Dumnezeu. Omul este creat pentru comuniunea cu Creatorul, însă împlinirea acestei vocații presupune orientarea liberă a puterilor sale spre bine. Virtutea nu este anularea libertății, ci vindecarea ei de fragmentarea produsă de păcat. În acest sens, haina alegerii se țese în fiecare zi. Viața duhovnicească nu este constituită numai din marile decizii, rare și spectaculoase. Ea se alcătuiește dintr-o succesiune de alegeri aparent mici. Alegerea de a spune adevărul când minciuna ar fi mai comodă. Alegerea de a ierta când resentimentul pare justificat. Alegerea rugăciunii când mintea ar prefera împrăștierea. Alegerea milosteniei când egoismul găsește argumente pentru păstrarea bunurilor. Alegerea tăcerii când un cuvânt ar putea răni. Alegerea pocăinței când mândria construiește justificări. Astfel se îmbracă sufletul. De aceea, avertismentul parabolei nu poate fi redus la o problemă juridică. Dumnezeu nu caută un defect formal în ținuta unui invitat. Hristos vorbește despre nepotrivirea dramatică dintre chemarea primită și viața celui chemat. Poți fi în interiorul sălii și totuși să refuzi sensul nunții. Poți aparține exterior comunității creștine și să rămâi interior străin de Evanghelie. Aceasta este una dintre cele mai serioase avertizări adresate omului religios. Credința poate deveni obișnuință. Gesturile liturgice pot continua în timp ce inima se îndepărtează. Omul poate cunoaște limbajul credinței fără să mai trăiască realitatea credinței.

Mântuitorul avertizează: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21). În aceeași direcție trebuie înțeleasă și Epistola Sfântului Iacov: „Credința fără de fapte moartă este” (Iacov 2, 26). Faptele nu cumpără mântuirea, ci arată că darul primit a început să rodească. O atenție aparte merită reacția omului fără haină. Întrebat de împărat, „el a tăcut” (Matei 22, 12). Tăcerea lui este teologic semnificativă. Înaintea adevărului lui Dumnezeu, mecanismele autojustificării încetează. Omul poate construi justificări înaintea semenilor și chiar înaintea propriei conștiințe, dar întâlnirea cu Dumnezeu este întâlnirea cu Adevărul Însuși. „Toate sunt goale și descoperite pentru ochii Celui în fața Căruia noi vom da socoteală” (Evrei 4, 13). Judecata lui Dumnezeu nu trebuie însă înțeleasă în afara iubirii Sale. Cel care judecă este Cel care mai întâi a chemat, a căutat, a iertat și S-a jertfit. Crucea rămâne criteriul suprem pentru înțelegerea raportului dintre dreptate și iubire. Dumnezeu nu cere omului ceea ce El Însuși a refuzat să dăruiască. În Hristos, Dumnezeu merge până la capătul iubirii. Sfântul Apostol Pavel spune: „Dumnezeu Își arată dragostea Lui față de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoși” (Romani 5, 8). Prin urmare, întrebarea adresată omului fără haină nu vine din partea unui Dumnezeu indiferent, ci din partea Celui Care a făcut totul pentru ca omul să poată participa la ospăț.

De aici decurge și legătura profundă dintre parabola nunții și viața liturgică a Bisericii. Sfânta Liturghie este anticiparea sacramentală a ospățului eshatologic. În jurul Sfintei Mese, Biserica nu comemorează pur și simplu un eveniment trecut, ci participă la Taina lui Hristos și pregustă Împărăția care vine. Imaginea ospățului străbate Scriptura până în Apocalipsă, unde auzim: „Fericiți cei chemați la cina nunții Mielului!” (Apocalipsa 19, 9). Chemarea parabolei este, prin urmare, și o chemare euharistică. Dar apropierea de masa lui Hristos presupune pregătirea inimii. Nu perfecțiunea imposibilă, ci pocăința sinceră. Nu conștiința unei vrednicii autonome, ci recunoașterea nevoii de har. Rugăciunile ortodoxe de pregătire pentru Sfânta Împărtășanie exprimă tocmai această tensiune dintre nevrednicia omului și mila lui Dumnezeu.Creștinul nu se apropie pentru că se consideră vrednic prin sine însuși. Se apropie pentru că Hristos cheamă și vindecă.

Haina de nuntă nu este, așadar, haina autosuficienței spirituale. Este haina pocăinței. Este haina credinței. Este haina iubirii. Este, în ultimă instanță, Hristos Însuși devenit viața omului. Sfântul Apostol Pavel exprimă admirabil această transformare: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20). Acesta este punctul către care tinde întreaga viață creștină: nu simpla imitare exterioară a unui cod moral, ci configurarea persoanei după chipul lui Hristos. De aceea, haina se verifică în raportarea concretă la aproapele. Judecata finală descrisă de Hristos în Matei 25 nu se concentrează asupra performanțelor spectaculoase, ci asupra iubirii devenite faptă: „Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit” (Matei 25, 35). Nu putem pretinde că purtăm haina Mirelui dacă nu recunoaștem chipul Mirelui în cel flămând, singur, bolnav sau marginalizat.

În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur leagă constant viața liturgică de responsabilitatea față de sărac. Cinstirea lui Hristos la altar nu poate fi despărțită de cinstirea Lui în omul aflat în nevoie. Cultul fără milă riscă să devină formă fără conținut. De aceea, poate că întrebarea fundamentală pe care această duminică o adresează creștinului nu este: „Ai intrat la nuntă?”, ci: „Ce a făcut nunta din tine?” Ce a făcut Botezul din tine? Ce a făcut Evanghelia din tine? Ce au făcut anii de participare la viața Bisericii din tine? Te-au făcut mai milostiv? Mai capabil să ierți? Mai atent la suferința celuilalt? Mai puțin grăbit să judeci? Mai conștient de propriile căderi?Mai însetat de Dumnezeu?

Dacă viața sacramentală nu începe să producă o convertire a inimii, există riscul de a purta semnele exterioare ale nunții fără haina ei lăuntrică. Această constatare nu trebuie să conducă la deznădejde, ci la pocăință. Creștinismul nu este vestea că omul trebuie să se prezinte înaintea lui Dumnezeu fără nicio pată dobândind singur această stare. Este vestea că Dumnezeu poate restaura ceea ce păcatul a distrus. Parabola fiului risipitor exprimă același adevăr prin simbolul hainei. Când fiul se întoarce, tatăl nu îl ține la distanță până când acesta își dovedește vrednicia, ci poruncește: „Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați” (Luca 15, 22). Dumnezeu îl reîmbracă pe omul care se întoarce. Aici se întâlnesc poate cel mai frumos haina de nuntă și haina mântuirii. Ceea ce păcatul dezbracă, harul poate îmbrăca din nou. Ceea ce omul pierde prin îndepărtare poate fi restaurat prin pocăință. Dar fiul trebuie să se ridice și să se întoarcă: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu” (Luca 15, 18). Aceasta este haina alegerii. Harul Tatălui și libertatea fiului se întâlnesc pe drumul întoarcerii. În această perspectivă trebuie citite și cuvintele finale ale parabolei: „Mulți sunt chemați, dar puțini aleși” (Matei 22, 14). Ele nu proclamă arbitrarul unui Dumnezeu care ar chema mulțimea pentru a selecta apoi capricios câțiva privilegiați. Întreaga parabolă arată contrariul: Dumnezeu dorește ca sala să se umple. Trimite slujitorii din nou și din nou. Extinde invitația până la răspântii.

Problema nu este lipsa chemării dumnezeiești, ci răspunsul omului. Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază în repetate rânduri responsabilitatea libertății umane în raport cu harul. Dumnezeu cheamă și ajută, dar nu constrânge voința. Iubirea care ar anula libertatea ar înceta să mai fie comuniune personală. Astfel, „ales” nu poate fi despărțit de asumarea chemării. Omul ales este omul care transformă chemarea în viață, dar face aceasta tot prin harul Celui care l-a chemat. Haina de nuntă este, așadar, locul de întâlnire dintre dar și răspuns. Dumnezeu dăruiește; omul primește. Dumnezeu cheamă; omul răspunde. Dumnezeu iartă; omul se pocăiește. Dumnezeu iubește; omul învață să iubească. Dumnezeu oferă Împărăția; omul alege să intre. În fond, întreaga existență creștină poate fi descrisă prin această taină a sinergiei. Nu ne mântuim singuri, dar Dumnezeu nu ne mântuiește fără răspunsul libertății noastre. Nu ne confecționăm singuri haina mântuirii, dar suntem chemați să nu o lepădăm. Nu inventăm noi nunta, dar trebuie să răspundem invitației. Nu noi pregătim ospățul, dar trebuie să ne așezăm la masă. De aceea, Evanghelia Duminicii a XIV-a după Rusalii este în același timp Evanghelia generozității lui Dumnezeu și Evanghelia responsabilității omului. Ea refuză două extreme: deznădejdea celui care crede că nu mai poate fi primit și autosuficiența celui care crede că simpla sa prezență este suficientă. Pentru primul, Evanghelia spune: drumurile și răspântiile sunt cercetate de slujitorii Împăratului. Ești chemat. Pentru al doilea, Evanghelia spune: cercetează-ți haina. Iar pentru amândoi rămâne Hristos. El este Mirele. El este Cel Care cheamă.

El este Calea către nuntă și hrana ospățului. El este Cel în Care ne-am îmbrăcat la Botez și Cel cu Care ne unim în Euharistie. De aceea, sensul ultim al hainei de nuntă nu poate fi separat de persoana lui Hristos. Toate virtuțile creștine sunt autentice numai în măsura în care îl configurează pe om după chipul Lui. Iubirea creștină este iubire pentru că participă la iubirea Lui. Iertarea este creștină pentru că izvorăște din iertarea Lui. Jertfa primește sens prin Crucea Lui. Nădejdea există pentru că mormântul Lui a rămas gol. Creștinul este omul chemat să se îmbrace mereu mai deplin în Hristos: „Îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos” (Romani 13, 14). Aceasta este haina pe care timpul nu o poate învechi. Este haina pe care moartea nu o poate lua. Este haina cu care omul poate intra în bucuria Mirelui. În cele din urmă, parabola ne obligă să mutăm întrebarea din planul general în cel personal. Este ușor să discutăm cine sunt invitații care au refuzat, cine sunt cei chemați de la răspântii sau cine este omul fără haină. Mult mai dificil este să permitem textului evanghelic să ne judece propria existență.

Eu cu ce haină stau înaintea lui Dumnezeu? Este credința mea o realitate care mă transformă sau doar o identitate pe care o declar? A devenit participarea mea la viața Bisericii izvor de convertire? Învăț să iubesc? Învăț să iert? Învăț să mă pocăiesc? Învăț să văd în aproapele chipul lui Hristos? Aceste întrebări nu cer răspunsuri teoretice. Răspunsul este însăși viața noastră. În fiecare zi, omul își țese, prin alegerile sale, răspunsul la chemarea lui Dumnezeu. Veșnicia nu începe numai după moarte. Ea este pregătită încă de acum, în orientarea inimii. Fiecare act de iubire, fiecare iertare, fiecare pocăință sinceră, fiecare rugăciune, fiecare biruință asupra egoismului reprezintă o alegere pentru Împărăție. De aceea, haina de nuntă este haina mântuirii, iar haina mântuirii este haina alegerii.Este haina primită de la Dumnezeu și asumată de om. Este dar și responsabilitate. Este har și libertate. Este Botez și viață. Este credință și faptă. Este pocăință și iubire.Este, în cele din urmă, Hristos trăit în existența concretă a omului.

Chemarea Împăratului continuă să răsune peste veacuri: „Iată, am pregătit ospățul Meu... toate sunt gata. Veniți la nuntă!” (cf. Matei 22, 4). Totul este pregătit. Mirele este Hristos. Masa este Împărăția. Chemarea este Evanghelia. Haina este viața cea nouă primită în Hristos. Iar răspunsul este al nostru. Să cerem, așadar, ca la sfârșitul drumului nostru Dumnezeu să nu găsească în noi numai numele de creștin, ci chipul lui Hristos; nu numai prezența în sala nunții, ci și haina potrivită ospățului; nu numai mărturisirea buzelor, ci credința devenită iubire. Și, atunci când toate hainele trecătoare ale acestei lumi vor cădea — rangul, averea, prestigiul, succesul și imaginea pe care am construit-o înaintea oamenilor — să rămână ceea ce nu poate fi luat de moarte: omul îmbrăcat în Hristos. Aceasta este haina de nuntă. Aceasta este haina mântuirii.Aceasta este haina alegerii. Și aceasta este, în cele din urmă, chemarea Duminicii a XIV-a după Rusalii: să primim haina pe care ne-o dă Hristos și să alegem, în fiecare zi, să trăim în ea, până când chemarea „Veniți la nuntă!” se va transforma pentru noi în bucuria fără de sfârșit a Împărăției lui Dumnezeu.