Marea bucurie a Învierii o simte sufletul credincios numai dacă privește prin contrast și faptele dureroase care s-au întâmplat în Vinerea Sfintelor Pătimiri. Pentru că în această zi am văzut cu toții pe Fiul lui Dumnezeu stând față în față cu minciuna, Adevărul și Binele absolut cu răutatea sălbatică, binefacerea cu nerecunoștința, virtutea cu păcatul și viciul. În Sâmbăta Mare trebuie „să tacă tot trupul omenesc” pentru că, Același Hristos, se pogoară până la iad constituind punctul culminant care face legătura dintre moartea și Învierea Mântuitorului.

Chiar dacă plecăm întristați și îndurerați, și poate deznădăjduiți de la Mormântul Domnului nostru Iisus Hristos lăsându-L în acel loc nou peste care a fost prăvălită piatra, totuși, avem certitudinea împlinirii Jertfei pentru umanitate.

Sâmbăta Mare nu este doar tăcere, ci este și mărturisire. Adevăratul credincios continuă să creadă fără să vadă iar această credință poate fi cea mai profundă. Încercată, dar neclintită.

Una dintre cele mai frumoase Sfinte Liturghii, dacă putem spune așa, este cea din Sâmbăta Mare, zi profundă a tăcerii, a reflecției și introspecției, stând de veghe și pregătindu-ne pentru Înviere. Nu mai suntem în doliu, pentru că în acesta zi preotul trebuie să îmbrace hainele luminoase ale bucuriei, ca biruință asupra morții și începutul unei „noi lumi” în care tăcerea ascunde slava Învierii!

Prochimenul din Sâmbăta Mare: „Scoală-te, Dumnezele, judecă pământul, că Tu vei moșteni toate neamurile”, este poate îndemnul adresat de noi, cei deznădăjduiți, către Fiul lui Dumnezeu, pentru a Se ridica din mormântul rece și să ne umple pe toți de bucuria Învierii și a slavei Sale. Prin aceasta, credința noastră interioară devine mărturisire publică pentru Hristos cel Răstignit, Pogorât la Iad și Înviat.