De ceva vreme mulțimea bolilor nu doar trupești, ci și sufletești, sfârtecă atât de nemilos pe mulţi semeni de-ai noștri. Înainte de toate, să precizăm că boala şi suferinţa, realităţi marcante ale existenţei pământeşti, nu îşi au originea în Dumnezeu. Ne lămurește în acest sens dumnezeiescul Vasile cel Mare: „Dumnezeu, Care a făcut trupul, n-a făcut şi boala, tot astfel cum El, deşi a făcut sufletul, n-a făcut nicidecum şi păcatul”. Aflăm din viețile sfinților că unii dintre ei au fost bolnavi, iar alţii – spre exemplu, martirii – și-au dobândit mântuirea chiar prin suferință. Tocmai astfel de situații ne fac să ne întrebăm: oare între boală și păcat se stabilesc  întotdeauna raporturi de interdependență?

Există, după cum arătam, numeroase cazuri de oameni drepţi sau sfinţi neocoliţi de bolile trupeşti, ceea ce înseamnă că sănătatea sufletului n-o implică întotdeauna pe cea a trupului. Boala este folosită spre un progres spiritual al omului, dar şi ca exemplu de vieţuire creştină pentru cei aflaţi pe o treaptă duhovnicească mai puţin înaltă. Exemplul lui Iov se dovedeşte extrem de grăitor în acest sens: el sporeşte duhovniceşte prin intermediul necazurilor. Suferințele pot fi determinate de boli ale sufletului, dar se întâmplă ca ele să apară providenţial în viaţa unui om integru sufleteşte, după cum starea de sănătate trupească nu-i neapărat consecinţa unei sănătăţi sufleteşti. Adeseori dezordinea spirituală îşi pune amprenta, în mod vizibil, măcar asupra chipului unui om, dacă nu şi asupra sănătăţii sale.

 Vasăzică, întâlnim situații diferite: semeni sănătoși spiritual, dar bolnavi la trup; oameni bolnavi sufletește, dar și trupește, suferința fizică, în cazul lor fiind o răsfrângere a celei sufletești; apoi oameni sănătoși fizic, nu însă și spiritual.

De obicei, la sănătatea trupului participă intens cea a sufletului, ele conturând împreună chipul adevărat al omului, dat de Dumnezeu. Efectele apar şi în sens invers, însă, când omul rămâne bolnav sufleteşte, sănătatea trupului nu-i ajută la nimic. Dar dacă trupul bolnav devine mijloc de îndreptare a sufletului, atunci boala constituie o manifestare a Providenţei divine. Apostolul Pavel ne mărturiseşte că „orice mustrare, la început, nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu ea roada paşnică a dreptăţii“ (Evrei 12, 11).

Boala, sub diversele ei forme, atacă din ce în ce mai puternic umanitatea. Deşi medicina a avansat, mulțimea afecțiunilor parcă face concurență strădaniei științei de a găsi modalități de vindecare. Întâlnim adesea în jurul nostru oameni cu diverse suferinţe descoperite întâmplător chiar. Dintr-o dată, viața li se schimbă radical. În mod firesc, devin preocupați să-și recapete sănătatea. Călătorind în diverse țări, caută clinici sau specialiști renumiţi, cheltuind, uneori, averi colosale pentru tratament ori profilaxie. Ne bucură străduințele lor de a se însănătoși, nu vedem nimic rău în asta. Omul consideră boala ca pe o anormalitate ce trebuie corectată. Bucuria ar fi deplină să păstrăm aceeași atitudine, același zel, dorință fierbinte de a ne tămădui duhovniceşte, atunci când constatăm dezordinea sufletească, starea de păcat, îndepărtarea de Dumnezeu. După nenumărate cazne, unii semeni ies învingători din lupta cu cancerul, bunăoară. Izbânda lor te emoționează până la lacrimi. Dar, dacă în răstimpul de suferință, de luptă, tratamente, speranță, omul rămâne bolnav sufleteşte, sănătatea trupului, chiar redobândită nu-i serveşte la mare lucru. „Să ştim să dispreţuim o sănătate stupidă care ne duce la păcat“, ne învaţă Sfântul Grigorie Teologul. Așadar, să folosim fiecare clipă a vieții ca să ne îngrijim de sănătatea sufletului. Importanța acesteia ne-a arătat-o și Hristos, Mântuitorul nostru, căci, în mai toate cazurile tămăduirilor minunate, a urmărit ca finalitate vindecarea sufletului, căzut din comuniunea cu Dumnezeu.