În calendarul satului românesc, marile sărbători creștine au devenit, de-a lungul veacurilor, repere ale întregii existențe, căci după ele se cadențau lucrările agricole, se rânduiau zilele de post sau de odihnă, se binecuvântau roadele și se făceau pomeniri pentru cei adormiți. În această împletire dintre calendarul Bisericii și ritmurile vieții țărănești, sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, prăznuită la 14 septembrie, ocupă un loc aparte. Numită în popor Ziua Crucii, iar în unele regiuni Cârstovul viilor, ea a adunat în jurul său numeroase obiceiuri și datini. Unele poartă amprenta limpede a credinței ortodoxe, altele păstrează experiența agrară și memoria etnofolclorică a satului tradițional.

Binecredinciosul creștin știe că, înaintea oricărei datini, Crucea nu este un simplu obiect, nici întruchiparea unei suferințe fără nădejde, ci altarul de jertfă al Mântuitorului Hristos, nedespărțită de Cel răstignit pe ea. Sfântul Apostol Pavel o numește „puterea lui Dumnezeu”: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18). Lemnul rușinii și al pedepsei a devenit, prin Jertfa Mântuitorului, altarul iubirii dumnezeiești, semnul biruinței asupra morții. De aceea, Crucea și Învierea nu pot fi despărțite: fără lumina Învierii, Golgota ar rămâne în ochii lumii tragedia Celui nevinovat răstignit; prin Învierea Domnului Hristos însă, Crucea își descoperă adevăratul ei înțeles – jertfă mântuitoare, altar al iubirii dumnezeiești și început al biruinței asupra păcatului și a morții.

Praznicul din 14 septembrie păstrează amintirea aflării Lemnului Sfintei Cruci la Ierusalim, în vremea Sfinților Împărați Constantin și Elena, precum și a înălțării sale spre cinstirea credincioșilor. Biserica a rânduit ajunare în această dată, indiferent în ce zi a săptămânii cade. Postul nu izvorăște dintr-o teamă ancestrală, nici nu constituie un mijloc de apărare magică împotriva bolilor ori a nenorocirilor, cum greșit spun unele tradiții populare ale sărbătorii, ci se leagă de Pătimirile Domnului, așezându-ne sufletește lângă Crucea de pe Golgota.

Satul românesc a primit sărbătoarea și a fixat-o în propriul său calendar al muncilor câmpului, căci la mijlocul lui septembrie vara agrară se apropie de sfârșit, zilele se scurtează, păsările călătoare încep să plece, viile ajung la vremea culesului, natura intră încet în odihna toamnei. Din această observație firească s-a născut imaginea Zilei Crucii ca hotar între anotimpuri. În zonele viticole, data de 14 septembrie marca începutul culesului strugurilor, de unde numele de Cârstovul viilor (de la cuvântul slav крестъ, care înseamnă „cruce”). Culesul nu reprezenta numai o muncă agricolă, ci și un eveniment comunitar: oamenii intrau împreună în vii, familiile sau vecinii se ajutau, iar rodul îl luau cu bucurie și recunoștință. În unele locuri era chemat preotul pentru rugăciune și binecuvântarea viei, tradiție frumoasă care se mai păstrează, evidențiind un sens profund creștin, deoarece omul credincios nu se socotește stăpân absolut al pământului, ci privește roadele ca pe niște daruri ale Cerescului Părinte.

În unele regiuni, bătrânii încă lasă ultimul butuc necules, numindu-l, în anumite zone, „butucul sau strugurii lui Dumnezeu”. Alții văd în ciorchinii lăsați neculeși un dar pentru păsările cerului prin care omul întoarce simbolic către făpturile lui Dumnezeu o parte din belșugul primit de la El. Dacă gestul exprimă mulțumirea pentru recoltă și gratitudinea faptului că rodul pământului ne vine în dar, el poate fi înțeles și acceptat ca un gest firesc, cu reverberații scripturistice. Dacă însă strugurii sunt lăsați ca ofrandă menită să îmbuneze forțe nevăzute ori să garanteze recolta anului următor, intrăm într-o zonă de superstiții, incompatibilă cu credința dreptmăritoare. Pe Dumnezeu nimeni nu-L va „cumpăra” vreodată printr-un ritual.

Frumoasă este și tradiția milosteniei care se face în preajma zilei Sfintei Cruci. În Moldova și Bucovina se consemnează pomeniri ale celor adormiți, cu împărțirea unor alimente de post sau fructe. Aici datina populară se întâlnește firesc cu duhul Evangheliei, deoarece milostenia pentru sufletul celui adormit, însoțită de rugăciune, este expresia iubirii ce nu se stinge odată cu moartea. Dar nici pomana nu trebuie transformată într-un schimb mecanic cu lumea nevăzută. Nu obiectul oferit are proprietăți misterioase, ci iubirea, rugăciunea și binele săvârșite în numele lui Hristos dau sens gestului.

În trecut, Ziua Crucii era legată și de culegerea plantelor de leac. Omul satului cunoștea ierburile, vremea înfloririi și însușirile lor datorită experienței transmise din generație în generație. Busuiocul, menta, cimbrul ori altele se culegeau și se păstrau pentru diferite trebuințe. Nimic potrivnic Ortodoxiei nu există în folosirea cumpătată a darurilor naturii. Problema începe atunci când plantei i se atribuie o capacitate supranaturală proprie sau când se recurge la ea în ritualuri magice. Mătrăguna, năvalnicul și alte „buruieni” apar uneori în vechile credințe populare într-un atare context. Evident că asemenea practici ezoterice nu au nimic în comun cu binecuvântarea lui Dumnezeu dobândită prin rugăciune. Sfânta Scriptură respinge orice încercare a omului de a ghici ori de a manipula viitorul: „Să nu se găsească la tine [...] prezicător, ghicitor, vrăjitor sau fermecător” (Deuteronom 18, 10-11). Rugăciunea înseamnă încredințarea omului voii lui Dumnezeu; magia urmărește contrariul – supunerea unor puteri nevăzute voinței omului.

În preajma datei de 14 septembrie s-au păstrat, în egală măsură, numeroase credințe despre șerpi și celelalte vietăți ale pământului. Se spunea că de Ziua Crucii șerpii se retrag în ascunzișuri, apoi „pământul se închide” până în primăvară. În unele locuri, ziua era numită chiar „Ziua Șarpelui”. În jurul acestor observații s-au țesut însă povești despre pietre miraculoase făcute de șerpi, proprietăți ascunse ale lor sau interdicția de a le rosti numele. Ele sună interesant în etnografie și pentru cunoașterea imaginarului satului tradițional, dar nu aparțin credinței ortodoxe. La fel se cuvin privite numeroasele pronosticuri meteorologice: plecarea păsărilor, răcirea nopților, starea vegetației ori anumite fenomene atmosferice îi ofereau țăranului experimentat indicii asupra schimbării vremii. Observarea atentă a naturii nu este superstiție, dar devine astfel când unui semn i se atribuie puterea infailibilă de a descoperi viitorul.

O altă categorie o reprezintă interdicțiile alimentare. În anumite zone se spunea că de Ziua Crucii nu trebuie mâncate nuci, usturoi, pește sau anumite fructe, fiindcă forma lor ar avea aspectul unei cruci. Asemenea opreliști nu aparțin rânduielii Bisericii, ci sunt elemente din datinile străvechi ale satului românesc. Ce-i drept, creștinul postește în această zi, deoarece își amintește de Jertfa Mântuitorului, dar nu pentru că anumite alimente ar ascunde „semnale” misterioase. A transforma postul într-un inventar de tabuuri înseamnă a pierde tocmai sensul său duhovnicesc.

Și semnul Sfintei Cruci riscăm să-l înțelegem greșit dacă îl reducem la funcția unui talisman. Românii au așezat cruci la porți, la fântâni, pe case, la hotare ori răscruci. Troița rămâne una dintre cele mai frumoase mărturii ale satului nostru. Ea sfințește simbolic locul, amintind că drumul omului se află sub semnul Mântuitorului Hristos. Dar Crucea nu este amuletă, puterea ei nu vine din forma geometrică, nici dintr-o energie anonimă. Ne însemnăm cu Sfânta Cruce chemând numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, gestul constituind o mărturisire de credință , dar și rugăciune totodată.

Tocmai aici se cade să deosebim cu grijă tradițiile populare de cele ale creștinismului: nu tot ceea ce este vechi aparține, prin aceasta, învățăturii ortodoxe. În același timp, ar fi nedrept să privim întreaga moștenire a satului românesc drept un conglomerat de superstiții. În ea există multă frumusețe și candoare: respectul față de sărbătoare, postul, rugăciunea, milostenia, pomenirea morților, binecuvântarea roadelor, solidaritatea comunitară, prețuirea pământului și recunoștința pentru recoltă. Ceea ce trebuie îndreptat este tendința de a transforma credința în mecanism magic. Iată câteva exemple: postul nu garantează automat sănătatea; o plantă nu capătă proprietăți supranaturale fiindcă am cules-o într-o anumită zi; un descântec nu poate lua locul rugăciunii, după cum nici un obiect nu va reuși să constrângă harul lui Dumnezeu. Redescoperirea acestor tradiții cere o delimitare clară între datină și superstiție, între moștenirea culturală și învățătura Bisericii. Obiceiurile care cultivă rugăciunea, milostenia, recunoștința și comuniunea se pot păstra, în timp ce practicile legate de teamă, ghicit, farmece ori presupuse forțe oculte reprezintă simple mărturii ale patrimoniului folcloric.

În ziua Înălțării Sfintei Cruci, creștinul nu se uită la șerpii care, potrivit vechilor cutume, s-ar ascunde în pământ, nici nu caută indicii prevestitoare ale viitorului. El privește spre Crucea ridicată în mijlocul bisericii și aude Evanghelia lui Hristos, căci în ea se află adevăratul înțeles al sărbătorii. Crucea nu ne promite o viață fără de griji, ci ne arată că nicio încercare purtată împreună cu Mântuitorul nostru nu rămâne fără sens; Sfânta Cruce nu este semnul fricii în fața unor entități nevăzute, ci semnul iubirii care a biruit moartea.

Astfel, dintre toate datinile adunate de veacuri în jurul datei de 14 septembrie, una singură stă la temelia celorlalte: întoarcerea omului cu fața spre Hristos Cel răstignit și înviat. Culesul se încheie, viile își dau rodul, păsările pleacă, iar toamna așază peste noi primele ei adieri. Crucea însă rămâne ridicată peste curgerea anotimpurilor, amintindu-ne cuvântul Mântuitorului: „Iar Eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine” (Ioan 12, 32).