Dacă, în veacurile trecute, dorința cea mai mare a omului era împlinirea sufletească, năzuința într-o familie autentică, bucuria împărtășirii cu ceilalți, astăzi omul și-a pierdut valoarea, a devenit o mașinărie condusă de interesele societății. Toate aceste probleme îngrijorătoare, cad pe umerii sentimentului de pietate înnăscut în om, motiv pentru care trăirea sentimentului religios și-a pierdut din valoare.

Dacă pentru generațiile trecute, sărbătoarea era expresia unei stări de aleasă trăire, astăzi, sărbătoarea este marcată doar de culoare. Bunicii și străbunicii noștri, trăiau momentele cheie ale unui an, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată dragostea.

Pentru că vorbim despre cea mai frumoasă sărbătoare a anului bisericesc, trebuie să facem referire la Sărbătoarea Nașterii Domnului. Această sărbătoare era considerată ca fiind sărbătoarea familiei și era marcată în vremurile trecute, cu atâta deschidere sufletească, încât se simțea dorința fiecăruia de a spune „frate” aproapelui său. Ceea ce era caracteristic omului, era credința. Credința că Dumnezeu este mereu cu el, că toate încercările prin care trebuie să treacă, sunt căi prin care Dumnezeu îi arată omului că nu l-a uitat.

Tradițiile ne spun că, începutul postului Nașterii Domnului, era prilej de bucurie, chiar dacă se renunțau la bucatele de frupt, pentru că tot ceea ce conta acum, era dobândirea unei stări de pace, comuniune, asceză duhovnicească. De aceea, drumul postului avea ca bun început mărturisirea în Sfânta Taină a Spovedaniei și împărtășirea cu Cinstitele Taine. Asta era tot ce conta, ca Dumnezeu să sălășluiască în om, să devină Cheia fericirii și a împlinirii veșnice.

Desigur că, parcursul și drumul nevoinței este greu, dar atunci când te îndrepți spre Dumnezeu, El se Îndreaptă infinit mai repede spre tine. Taina existenței omului stă așadar în strânsa comuniune între creatură și Creator, ca astfel omul să se împărtășească din darurile cele mai minunate ale vieții. Asemeni tânărului care a dorit viața cea veșnică, omul pornea pe calea postului cu cugetul curat, de aceea prima dată se îndrepta către aproapele lui, cerând iertare pentru toate câte a făcut. A cere iertare cuiva, este sinonim cu a-i spune „te iubesc”, ceea ce înseamnă că astfel devii împlinitor de poruncă.

Pentru generațiile actuale, Sărbătoarea Nașterii Domnului, este văzută ca un joc de culoare, animată de cadouri pentru cei dragi, dar lipsită de sentiment religios. Luminițele colorate au înlocuit lumina divină din sufletul omului, cadoul de sub brad a înlocuit și el starea omului care se oferă pentru celălalt ca ajutor, totul a devenit comercial. Sărbătorile de iarnă, sunt acum văzute ca manifestări ale unui anotimp rece, motiv pentru care se face apel doar la tradițiile populare, fără ca acestea să integreze o stare de spirit.

Însemnătatea Sărbătorii Nașterii Domnului, are un caracter tainic, de aceea trebuie să luam aminte la efectele pe care ea le produce în sufletul nostru. Înainte de toate, precedată de un post în care ne curățim de tot ceea ce este impur în sufletul nostru, Sărbătoarea Nașterii Domnului, ne pregătește un moment de înnoire. Aspectul tainic al acestei sărbători, este înțelegerea că timp de 2000 de ani, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Ipostas Treimic, se naște în ieslea din Betleem, ca prin aceasta să răscumpere neamul omenesc căzut sub păcatul neascultării. Această naștere, propune așadar omenirii, o viață nouă, o viață fără de păcat asemenea vieții micului Iisus. A te naște din nou și a muri împreună cu Hristos, este actul prin care omul atinge starea îndumnezeirii.

Cadrul Nașterii Mântuitorului, este un cadru cu totul aparte. Smerenia în care a ales a se naște Fiul lui Dumnezeu, Cel a toate cuprinzător, este exemplul pe care creștinii trebuie să și-o însușească, adică prin aceasta să-și aducă aminte că există în lumea aceasta mii și mii de copii care se nasc în aceleași condiții primitive ca și Domnul Iisus. Ceea ce oferă Nașterea lui Iisus omenirii, este deschiderea spre Împărăția Cerurilor, asemenea colindei „Iisus de nu se năștea, lumea Iadului era”.

Steaua care i-a condus pe magii care știau că se va naște un Mântuitor, este de fapt lucrarea lui Dumnezeu Tatăl, care a fost vădită în Vechiul Testament de către proroci, ceea ce însemna că iată Izbăvitorul lumii S-a născut. Drumul făcut de magi, pentru a-I aduce daruri micului Iisus, este calea pe care creștinii din ziua de azi trebuie să o ia, mărturisind prin aceasta că lui Dumnezeu I se cuvine Slavă pentru că a binevoit a se Întrupa pentru noi și a noastră mântuire.

Dacă cunoaștem scopul vieții, acela de a dobândi fericirea veșnică, vom înțelege că hăinuțele cu care a fost îmbrăcat Pruncul Iisus, trebuie să fie azi faptele noastre bune, gândurile noastre curate, sentimentele noastre pline de dragoste față de toți și de toate.  

Acea seară a Nașterii Pruncului Iisus, a fost o seară precedată de refuzul oamenilor de a-L primi pe Fiul lui Dumnezeu în casa și viața lor. Tradiția ne pune în fața ochilor noștri sufletești, un exemplu aparte, un om care, vom vedea în tradiția nou-testamentară, se aseamănă samarineanului milostiv. Este vorba despre acel om, Crăciun după numele lui, care i-a oferit sălaș Mântuitorului, în ieslea cea sărăcăcioasă. Completarea acestei tradiții, ne arată că numele dat Mântuitorului este acela de Hristos sau Cristos, nume ce arată împreuna lucrare a persoanelor Treimice.

Evenimentele ulterioare au arătat care este semnificația Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos și cum anume trebuie să se raporteze omul la aceste evenimente. Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos, este cea mai mare dovadă de dragoste pe care Dumnezeu a oferit-o omului, ca astfel să-i ofere șansa împăcării cu El, datorită căderii în păcat. Prin Pruncul Iisus, omul avea șansa de a se naște într-o nouă viață, de a pregusta Împărăția gătită lui.

Încununarea acestui eveniment, nu se putea face decât prin recunoștință, de aceea, îngerii au fost cei care au dat pentru prima dată Slavă lui Dumnezeu, ca izvor al bucuriei Cerești. Doxologia cântată de îngeri, s-a transformat mai târziu în colind, acea cântare deosebită care așterne în sufletul omului iz de sărbătoare, de mulțumire și împăcare. Colindul străbun, este o formă veche de adorare a Pruncului Iisus, împărtășit astăzi de copii, adulți, bătrâni, tuturor celor care deopotrivă cred sau nu în nașterea din nou prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu.

A-L mărturisi pe Iisus, este actul suprem de cinstire, pentru că prin aceasta credem cu adevărat că Nașterea Mântuitorului a fost spre zidirea noastră sufletească. Așa cum am arătat, Nașterea Mântuitorului aduce în sufletele creștinilor de pretutindeni, speranța într-o nouă viață și bucuria împăcării cu sine și ceilalți. Nașterea Mântuitorului, a format acel legământ sfânt de bucurie, pentru că astfel a luat naștere cadrul familial, de aceea astăzi, sărbătoarea Nașterii Domnului Iisus, este o sărbătoare a familiei. Toți ai casei se adună în jurul bradului frumos împodobit, ca simbol al ieslei Mântuitorului și colindă, dând Slavă lui Hristos.

Pentru creștinul autentic, sărbătorile de iarnă sunt cadrul perfect de trăire duhovnicească aleasă, motiv pentru care această sărbătoare primește denumirea de Sărbătoarea Bucuriei, pentru că iată prin Nașterea Pruncului Iisus, „bucurie a venit la toată lumea”. Năzuința creștinilor în pragul acestei sărbători, este de a păstra mereu acea stare de spirit pur care alternează cu dorința ca fiecare să se ofere mai întâi pe sine dar pentru ceilalți.

Pruncul Iisus, a venit în lume ca să instaureze pacea, să aducă împăcarea omului cu Dumnezeu, nașterea din nou prin botezul bucuriei. Dacă pentru generațiile trecute această sărbătoare de iarnă, cerea o pregătire specială, înnobilată de păstrarea tradițiilor creștine, pentru generațiile actuale, această sărbătoare trebuie să fie înțeleasă ca mod de trăire sufletească, de apropiere față de aproapele, de mărturisire ca într-adevăr, Nașterea Domnului Iisus este chintesența vieții noastre. Sărbătorile de iarnă, trebuie trăite așadar cu Hristos și pentru Hristos, pentru că El ne-a oferit cel mai frumos dar al vieții, mântuirea sufletului și nădejdea într-o viață veșnică, pentru a nu ne trezi în clipa cea de pe urmă cu Biblia în mână și cu fața spre lume.