Nu pot să nu pomenesc simţirile alese pe care m-am învrednicit şi eu nevrednicul să le trăiesc la prima sărbătoare a Athosului, la care luam parte. Era în ajunul Schimbării la Faţă a Domnului, zi frumoasă, senină şi liniştită. Ajunsesem în vârful muntelui către seară. Soarele se afla ca de o suliţă deasupra orizontului, proiectând până departe pe mare umbra Muntelui, care părea un stâlp uriaş înfipt în mare. În curând apoi s-a afundat în mare, tivind o jumătate de orizont cu o linie strălucitoare de lumină. În partea opusă, luna, care anul acela era plină, se pregătea şi ea să răsară şi-şi vestea sosirea, completând cealaltă jumătate de orizont cu brâul de lumină şi împlinind astfel o coroană de lumină de-a lungul întregului orizont. Sfântul Munte se afla în centru, iar soarele şi luna din spatele orizontului ţineau coroana de lumină de deasupra muntelui Schimbării la Faţă. Priveliştea era de o măreţie negrăită. Parcă eram înconjuraţi de revărsarea de lumină din Lumina cea neînserată, din lumina de la Schimbarea Domnului la Faţă. Athosul se preschimbase în Tabor.

A răsărit apoi luna, învăluind muntele cu lumina ei tainică; în faţa bisericuţei din vârful muntelui s-a aprins un foc mare şi a început privegherea. Bisericuţa era aproape plină de monahi şi pelerini, care veniseră la prăznuire, între care se aflau şi câţiva dintre cântăreţii buni ai Athosului. „Veniţi să ne suim în Muntele Domnului şi să vedem Schimbarea Lui la Faţă... şi din lumină să luăm lumină...”. Minunata imnografie a sărbătorii ne făcea să trăim aievea taina cea nespusă a Schimbării la Faţă a Domnului.

M-am aşezat jos şi, obosit de cale cum eram, am aţipit o clipă, dar m-am trezit imediat tresărind şi cuprins de o simţire cu totul neobişnuită. Ce se întâmplase? La strană, cântăreţii cântau cu multă însufleţire, dar cântarea nu se auzea ca venind dintr-un loc, de la ei, ci se petrecea ceva cu totul minunat şi cu neputinţă de explicat. Cântarea parcă se materializase. Tot văzduhul din biserică, însăşi biserica şi toate cele dintr-însa cântau; eu însumi, trupul tot, mâini şi picioare, se transformaseră într-o minunată cântare. Şi eu mă simţeam ca şi cum pluteam pe o întindere nesfârşită şi elementul, pe care mă aflam şi în care eu însumi mă transformasem cu totul, era acea nemaiauzită cântare. Nu visam, eram cu totul treaz şi conştient de sine, mă vedeam plutind pe undele cântării ca pe o mare, şi lacrimi neoprite îmi curgeau din ochi. Mi-am adus aminte de cuvintele Apostolului de pe Tabor: „Doamne, bine este să fim aicea”, şi aş fi vrut ca melodia să nu se mai oprească niciodată... Între timp cântăreţii de pe strană au încetat, dar cântarea aceea minunată continuam să o aud nu pe dinafară, ci lăuntric, şi o simţeam îndepărtându-se mereu ca pe o lumină de seară care se stinge încetul cu încetul.

Privegherea nu ştiu când a trecut şi afară a început să se lumineze. Cei doi aştri îşi schimbaseră locurile. Luna se pregătea să se ascundă în mare, iar soarele cu raze de foc îşi anunţa sosirea, împletind încă o dată cu razele lor cununa de lumină de deasupra Athosului. Ceţuri fugare se strecurau prin văi spre vârful Muntelui, învăluindu-l cu nori auriţi din razele soarelui ce răsărea, ca norul de lumină de pe Tabor. Noi ne găseam deasupra lor. Ne-am coborât spre Panaghia, plini de bucuria tainică a prăznuirii. Dar acordurile dumnezeieştii cântări tot se mai auzeau, ca nişte ecouri din lumea de taină a altui veac.

De atunci Muntele s-a schimbat. De câte ori îi văd vârful luminos îmi aduc aminte cu dor de agripnia (privegherea) de la Schimbarea la Faţă a Domnului, iar părinţii psalţi de atunci, când îi întâlnesc îmi apar ca nişte soli ai luminii celei neînserate.

(Ieromonah Petroniu Tănase, Bine eşti cuvântat, Doamne – meditaţii, Editura Bizantină, Bucureşti, 2004, pp. 99-102)