Scurtă biografie

S-a născut în 1776 la Iași, capitala Moldovei, fiind botezată Elisabeta, dar numită de către toți Safta. Era fiica lui Teodor Balș, un boier care a îndeplinit și funcția de caimacam (locotenent domnesc) al Moldovei, pentru scurtă vreme înainte de unirea Principatelor. Mama ei, Zoe, era din neamul boieresc al familiei Rosetti. Trăind în sânul unei familii înstărite și dovedind o inteligență deosebită, Safta a fost trimisă la cele mai bune școli ale țării. Pe acea vreme Țările Române erau conduse de familiile boierești din Fanar, motiv pentru care în cancelaria locală dar și în școli slavona începuse să fie înlocuită de limba greacă, pe care Safta a învățat-o laolaltă cu toate cele care se predau la acea vreme.

În 1793, la vârsta de aproape 18 ani, s-a căsătorit cu Grigorie Basarab Brâncoveanu (1767-1832), la acea vreme mare ban în Țara Românească (o funcție asimilabilă azi cu cea de guvernator general sau prim-ministru). Acest strănepot al Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu era ultimul descendent pe linie bărbătească vechii familii domnești. Safta și Grigorie nu au putut avea copii. De aceea, cei doi soți  au adoptat-o în 1824 pe Zoe Mavrocordat, fiica unei surori a Saftei, pe care au crescut-o și educat-o până la căsătoria ei cu Gheorghe Bibescu, viitor principe al Țării Românești (1843-1848). Astfel, neamul Brâncovenilor a mai dăinuit o vreme, deși nu după rudenia de sânge.

Ultima ramură a Brâncovenilor s-a remarcat în vremea sa prin activități de binefacere. Amândoi soții provenind din familii foarte bogate, au urmat exemplele străbunilor și au cheltuit o bună parte a averilor lor pentru ajutorarea săracilor și făcut danii semnificative pentru biserici din București și mănăstiri din Oltenia (Bistrița și Viforâta). Cei doi soți aveau o legătură strânsă și cu Ardealul, fiindcă aici fuseseră refugiați în două rânduri (1806-1812, 1821-1825) din cauza schimbărilor politice din Muntenia. Stabiliți temporar în Brașov, au susținut biserica Sf. Treime („grecească”) de aici și, se pare că tot în această perioadă, Grigorie a primit titlul de prinț al Sfântului Imperiu Roman de națiune germană, după cum se poate remarca din sigla familiei. Tot cu ajutorul celor doi s-a restaurat în București biserica „Domnița Bălașa”, ctitorită cu un veac înainte de una dintre fetele Voievodului martir Constantin.

Spitalul „Brâncovenesc”

După multe necazuri și suferind de o boală grea, Grigorie a trecut la Domnul în 26 aprilie 1832.Văduva Safta s-a întors îndurerată în Iașiul copilăriei, alături de familia Balș, care era una dintre cele mai de vază dintre familiile boierești moldovenești. Dar aici nu a rămas multă vreme, fiindcă în același an, împreună cu mama sa au plecat la mănăstirea Văratec. Bătrâna Zoe  a luat schima mare, devenind schimonahia Elisabeta, iar curând a trecut la cele veșnice (probabil în 1833). Și Safta se gândea să intre în cinul monahal, însă doleanțele soțului său au determinat-o să revină pentru o vreme în București. Grigorie îi lăsase prin testament misiunea, ca singură moștenitoare a averii, „să construiască un spital, spre mângâierea celor în lipsă și în nevoi, spre pururea și veșnica pomenire a sa”. Construcția a început în 1836 pe terenul unde deja exista o casă de binefacere ctitorită în 1751 de domnița Bălașa Brâncoveanu. Spitalul a fost gata în octombrie 1837, funcționând fără întrerupere între 1838 și 1984 sub numele de „Spitalul Brâncovenesc”[1], fiind prima instituție publică de acest fel din spațiul românesc.

Contractul de construcție, semnat la 28 august 1835, cuprindea și schița detaliată proiectului (clădirea avea un subsol, parterul și un etaj), precum și lista materialelor necesare (de exemplu, 1.890.000 de cărămizi, 330.000 ocale de var, 65.000 hârdaie de nisip și 4.500 de bârne), toate în valoare de 416.690 de lei. Proiectul bine pus la punct arată o gândire foarte organizată, iar construcția a respectat întru totul cele plănuite. Când totul a fost gata, Safta a scris la rândul ei un fel de testament, lăsând spitalului spre folosință 6 proprietăți din Țara Românească, din folosința cărora să se acopere costurile anuale necesare bunei funcționări a spitalului. Ea poruncea în acest document, cu fermitate, ca nici un fel de putere politică, locală sau străină să nu aibă dreptul de a vinde sau cumpăra spitalul sau proprietățile acestuia. Al doilea document al spitalului, intitulat Așezământul ocârmuirii din lăuntru a spitalului meu Brâncovenesc, semnat cu numele civil „Safta” în data de 28 octombrie 1838, stabilea datoriile „iconomului” (managerul spitalului, aflat sub controlul unei Epitropii, care constituia consiliul de conducere al spitalului), precum și pe cele ale personalului spitalicesc: doctorul, chirurgul și „ipochirurgul” (chirurgul secund), secretarul, îngrijitoarea rufelor, spălătoresele, asistentele, portarul. Chiar și salariile lor erau stabilite foarte clar. Portarul era îndatorat să accepte în spital pe orice bolnav „fără deosebire de nație, stare materială, religie ori parte bărbătească sau femeiască”, iar membrii epitropiei trebuiau să întocmească o dare de seamă anuală de prezentat „Societății Civile”, compusă din mitropolit, episcopi, boieri și conducători ai breslelor de meserii. Într-un interviu publicat de curând în Ziarul Lumina al Patriarhiei Române, academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici realizează un portret al domniței Safta, dar totodată descrie cu lux de amănunte principiile bune de funcționare ale spitalului, care au dăinuit până la data închiderii sale, de către comuniști, în 1984[2].

Monahia Elisabeta

După ce și-a văzut misiunea împlinită, în 1840 domnița Safta s-a retras la mănăstirea Văratec, unde este cunoscută ca maica Elisabeta, iar în unele scrisori e numită schimonahie. În mănăstire i s-au alăturat și surorile ei: Ecaterina (mama naturală a Zoei – fiica adoptată) și Profira (devenită maica Pulheria), soția boierului Iorgu Ghica-Deleni. De aici, monahia a continuat să facă acte de milostenie către diferite lăcașuri monahale, printre care mănăstirile athonite Xiropotamu și Dohiariu (la aceasta din urmă se aflau moaștele Sfântului Hariton, la care ea și soțul defunct Grigorie aveau mare evlavie), precum și în Țara Sfântă. Desigur, cele mai multe danii sunt cele făcute mănăstirii sale de metanie. Pe lângă două proprietăți muntenești, a donat aici multe vase din argint, din topirea cărora s-au făcut ferecături de Evanghelie, podoabe pentru icoane, candele, cruci, vase de cult și alte obiecte necesare altarului. A dăruit și numeroase veșminte preoțești, printre care și hainele arhierești în care a fost înmormântat, în 1868, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica.

În 1859 scriitorul Dimitrie Bolintineanu scria în Călătorii în Moldova despre mănăstirea Văratec și o numea pe „maica Elisaveta” „această femeie extraordinară pentru timpul nostru; ea lăsă poziție strălucită, bogății mari și, oprindu-și o parte din veniturile sale, se retrase într-această mănăstire”. Scriitorul mai menționează că era o ferventă sprijinitoare a unirii Moldovei cu Țara Românească, ceea ce contrastează cu părerea tatălui său, care era un mare adversar al ideii unioniste și chiar între 1856-1857 condusese Moldova, având funcția de caimacam. După încheierea războiului din Crimeea, în 1856, ea sperase că va avea loc foarte curând unirea și la acea vreme le spunea maicilor: „este un an de când era să sfârșesc cu viața; dorința însă a vedea Principatele unite, mi-a lungit zilele: acum speranța este pierdută pentru mine; nu mai am pentru ce să trăiesc”[3].

Ajunsă la vârstă înaintată, în 14 iunie 1855 îi scria ieromonahului Maxim, duhovnicul său aflat în pelerinaj la mănăstirea Xiropotamu că din cauza bolii nu mai poate merge la biserică[4]. S-a mutat la odihna cea veșnică la 8 august 1857, fiind înmormântată, după cum și-a dorit, lângă biserica mare a mănăstirii Văratec. Cu această ocazie arhiereul Neofit Scriban a ținut și o cuvântare, în care spunea despre ea că „împlinea în ascunsul cămării sale faptele milosteniei și ale îndurării, neștiind stânga ce face dreapta, ca o mamă blândă făcătoare de bine, iubitoare de oameni”[5]. La 24 ianuarie 1859 s-a împlinit și visul său, Moldova și Țara Românească unindu-se, în urma dublei alegeri a domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Cinstirea postumă

În testamentul său, Safta a scris și un „blestem”: „Cel ce va înstreina, și cel ce va priimi să adaoge la venitul său vreuna dintr-acestea (dintre cele ale spitalului, n. n.) să fie depărtat de Fața lui Hristos  și socotit în veci de hrăpitor celor sfinte”. În ciuda dorinței sale, spitalul a avut de suferit prima dată în urma reformei agrare din 1921, când toate proprietățile au fost naționalizate. Regele Carol al II-lea însă a ajutat spitalul cu fonduri, astfel încât instituția de binefacere a supraviețuit celui de-al Doilea Război Mondial, când fusese temporar transformată în spital militar. În 1946 așezământul a intrat în proprietatea statului comunist. În cele din urmă, după cutremurul din 1977 Nicolae Ceaușescu a aprobat planul construirii noului centru civic al Bucureștiului. Chiar dacă spitalul nu se afla pe ruta viitorului bulevard „Victoria Socialismului” și, mai mult decât atât, fusese proaspăt renovat, potrivit proiectului a fost decisă demolarea edificiului, care a început la 29 martie 1984. O legendă urbană, răspândită destul de mult în București, vedea în moartea lui Ceaușescu în ziua de Crăciun a anului 1989 drept o împlinire a blestemului domniței Safta, reprodus și pe cele două plăci-pisanie ale spitalului (păstrate azi în lapidariul muzeului Curtea Veche)[6].

Osemintele Saftei Brâncoveanu au scoase din mormânt în 1864, la șapte ani după moartea sa după propria-i dorință[7] și au fost așezate în osuarul mănăstirii, aflat sub altarul bisericii mari. Personalitatea bănesei-schimonahie este evocată deseori de către maicile de la Văratic. Numele ei este de asemenea pomenit, alături de cel al banului Grigore, soțul său, în bisericile ctitorite sau susținute material de cei doi filantropi. Statuia Saftei, reprezentată ca prințesă, a fost așezată în dreptul altarului bisericii mari a mănăstirii Văratec. Diferite articole și pagini de internet amintesc despre viața sa de creștină plină de milostenie și aduc în discuție posibila sa trecere în rândul sfinților: ar fi a doua sfântă de la Văratec, după Gheorghe Lazăr, cel supranumit „Pelerinul”, canonizat în anul 2018.