Cuvioasa Elisabeta sau Safta s-a născut la Iași în anul 1776, în familia marelui logofăt Teodor Balș, și a soției sale, Zoe Rosetti, primind în casa părintească o educație aleasă.

În anul 1791 s-a căsătorit cu marele ban Grigore, stră-strănepotul Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu și ultimul urmaș de parte bărbătească din familia acestuia. Ei au avut o viață de familie cu aleasă rânduială și bună înțelegere, dar, neputând avea copii, au înfiat-o, în anul 1824, pe nepoata de soră a Saftei, Zoe Mavrocordat.

În aprilie 1832, banul Grigore a trecut la cele veșnice și a fost înmormântat cu cinstea cuvenită în biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, unde se găseau și osemintele strămoșului său, Domnitorul Martir Constantin Brâncoveanu. După ce, ca o bună creștină, s-a ocupat de toată rânduiala ce se face pentru cei adormiți, cu multă dărnicie rânduindu-le pe toate pentru folosul sufletului răposatului ei soț, băneasa Safta Brâncoveanu și-a propus să îndeplinească o dorință însemnată a soțului ei, și anume aceea de a ridica un spital pentru bolnavii săraci.

În 1835 a început construirea spitalului, după ce a cumpărat terenuri lângă biserica Domnița Bălașa din București, care avea, pe lângă lăcașul de cult, o școală de muzică și un azil pentru văduve. Pentru spital a alcătuit un așezământ ctitoricesc care reglementa funcționarea și administrarea lui de către epitropi, între care se afla și un reprezentant din neamul Brâncovenilor. Acest ansamblu filantropic a primit numele de Așezămintele Brâncovenești.

După inaugurarea lui în 1838, Safta Brâncoveanu s-a retras la Mănăstirea Văratec, unde și mama ei se călugărise. Primind numele de Elisabeta, Cuvioasa, în cei 17 ani de viețuire monahală, a ajutat pe cei care-i cereau sprijinul, a dat milostenii pentru pomenirea soțului și pentru cei din neamul ei, a înzestrat biserica mare a Văratecului cu obiecte necesare cultului, a îmbrăcat în argint icoana Maicii Domnului din catapeteasmă, a dăruit o Evanghelie ferecată în argint, o cutie de argint pentru Sfintele Taine și o cădelniță din argint. A făcut danii și altor multe mănăstiri și biserici din țară și din Sfântul Munte Athos (Mănăstirile Simonos Petra, Xiropotamu, Cutlumuș, Dionisiu), dar și Patriarhiei Ierusalimului. A avut o mare evlavie față de sfinți, așa cum aflăm din legăturile ei cu Mănăstirea Dionisiu de la Muntele Athos, unde se păstrau moaștele Sfântului Hariton, pe care în cinstea în chip deosebit pentru ajutorul pe care îl primise de la el.

Cuvioasa Safta a avut râvnă pentru slujbele Bisericii, iar atunci când, din pricina bolilor sau bătrâneții, nu ajungea la sfântul lăcaș, își citea pravila la chilie. Ucenicile apropiate au dat mărturie despre nevoințele, milosteniile, virtuțile și darurile ei duhovnicești. Una dintre ucenice, maica Eupraxia Vârnav, cu un an înainte de mutarea la cele veșnice a schimonahiei Safta, scria: Pe acest suflet de femeie, pentru mai multe faceri de bine, aș socoti că chiar îngerul o va ridica la sfârșitul ei. Mult se nevoiește cu pravila, ca în biserică. Apoi, milostenii, și tot într-ascuns. Fericit de sufletul ei!

A trecut la Domnul în anul 1857, la 11 august, iar la parastasul de 7 ani, în 1864, osemintele i-au fost dezgropate și așezate în osuarul de sub altarul bisericii Adormirea Maicii Domnului din Mănăstirea Văratec. A strălucit între cuvioasele maici ale mănăstirii,  prin viața sa, prin râvna ei, prin pilda de aleasă viețuire, dar mai ales prin milostivirea ce se revărsa deopotrivă peste toți cei din jur, călugări și credincioși mireni.

A fost canonizată ca sfântă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința sa din 1 iulie 2025, cu titulatura „Sfânta Cuvioasă Elisabeta (Safta) Brâncoveanu” și prăznuirea în ziua de 17 august.