„Crezând neclintit în Cuvântul lui Iisus (Ioan 4, 50), păzindu-l (Ioan 8, 51), mâncând și bând la vremea potrivită preacuratul Trup și scump Sângele Domnului, dându-ne bine seama; cât de fericiți suntem că ne învrednicim de aceasta, că niciodată n-a vorbit un om cum vorbește Hristos (Ioan 7, 46), că ne putem numi prieteni ai Săi. Citind cu atenție Vechiul Testament și înțelegându-i valoarea profetică și, prin urmare, că nu creștinii sunt cei care nu-l venerează, ci acei care nu dau crezare proorociilor sale; rugându-ne, postind, priveghind, milostivind ‒ neapărat. Dar și prin simple vorbe bune sau gesturi de compătimire, cum ar fi cuvintele rostite de tâlharul cel bun către Iisus (n-a fost numai cutremurătoare mărturisire, ci și vorbă mângâietoare, act de compasiune, de solidarizare și ‒ îndrăznesc a spune ‒ de încurajare, arătându-I-se Răstignitului că nu este înconjurat doar de vrăjmași, hulitori și batjocoritori, că-I stă alături un om care înțelege ce se petrece acolo, pe Golgota), ori gestul atât de gingaș, de blajin, de umil al Veronicăi.

Grăind asemenea vorbe bune ori săvârșind asemenea gesturi chiar și față de semenii noștri, de simpli oameni, în ocaziile cele mai întâmplătoare și mai mărunte, nesfiindu-ne a fi politicoși, a schița un zâmbet binevoitor până și unui străin, spre exemplu insului care, după ce fără de voie ne-a lovit cu cotul, își cere scuze, descoperindu-ne capul când salutăm, răspunzând negrăbiți când ni se pune o întrebare, când ne cere cineva să-i arătăm drumul ‒ lucruri mici, profane, de nu și triviale! Dar din categoria celor care prisosesc  stricta dreptate și, în consecință, plăcute lui Hristos: El nu a venit să strice Legea, ci șă o împlinească; și ce înseamnă a împlini, de nu a adânci, a rafina, a cere mai mult, a dori desăvârșirea, a trage consecințe mai subtile?”

(Părintele Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 159)