Printre nenumăratele încercări din istoria Mănăstirii Neamț se numără și pribegia călugărilor nemțeni din perioada anilor 1697-1700 la Schitul Strâmba din ținutul Tutovei. Spre sfârșitul lungului război dintre turci și Liga Sfântă, atunci când polonii au ocupat Cetatea Neamțului, obștea Mănăstirii Neamț, însoțind Icoana Maicii Domnului Făcătoare de Minuni, s-a adăpostit la Schitul Strâmba, un loc puțin cunoscut și retras. Unul dintre martorii acestui eveniment a fost și Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin, care era în vremea aceea monah nevoitor în soborul mănăstirii.

Alături de Gledin și Kiev și de alte locuri legate de amintirea Sfântului Pahomie, se cuvenea să fie cunoscut și acest locaș de rugăciune, închinat Sfântului Nicolae, unde, smerit și ascultător, monahul Pahomie și-a împlinit ascultarea de paraclisier. Străbătând colinele Tutovei cu suișurile și coborâșurile ei, la 5 kilometri de comuna Puiești, așezată chiar în inima Văii Tutovei, am pătruns în tihna satului Cetățuia, undeva mai deoparte, dar nu la capătul lumii. Multe din sate din zonă sunt din timpul domniei lui Ștefan cel Mare, purtând fiecare în parte o fărâmă de istorie. Chiar dacă astăzi se descurcă cu puține resurse, în vechime aceste comunități s-au bucurat de protecția dealurile abrupte și desimea codrilor care au fost ca o cetate de apărare în calea năvălitorilor.

Urmărind șirul drumului printre casele din sat, am ajuns la o biserica din lemn, așezată domol pe un deal înalt, de unde probabil provine și numele actual al satului. Până în anul 1950, așezarea, ce cuprinde astăzi în jur de 200 de case, purta numele de Strâmba după vechiul schit de călugări care încă mai exista spre sfârșitul secolului al XVIII-lea. Am deschis poarta cu o emoție deosebită căutând să zăresc urmele cuvioșilor părinți care cu peste trei secole au purtat aici pe brațe Icoana Maicii Sfinte de la Neamț. În liniștea dintre mormintele care o înconjoară am încercat să înțeleg taina acestei bisericuțe, care deși trecută prin vremuri, poartă un farmec aparte. De dimensiuni modeste, biserica construită din lemn de stejar  emană nu doar simplitate, ci smerenie, îmbinând elemente tradiționale locale cu cele din întreg spațiul românesc.

Micile dar interesantele ferestrele prevăzute cândva cu un sistem de fixare a pieii de animal, ce ținea loc de  geam, m-au chemat să privesc înlăuntru, așa cum privim noi uneori în sufletul nostru. Am vrut cumva să-l surprind pe sfântul nostru îngrijind vreo candelă sau aprinzând cădelnița, căci era timpul vecerniei. Însă a trebuit să facem cale întoarsă și să-l căutăm în sat pe paraclisierul din timpul nostru, moș Vasile Gavriil. Pe drum i-am povestit că demult a avut un înaintaș sfânt, pe Sfântul Pahomie, care a venit de la Mănăstirea Neamț împreună cu icoana făcătoare de minuni. Încercând să deschidă biserica, l-am ajutat să ridice ușa veche întrebându-l dacă a fost martorul vreunei minuni, de când e paraclisier de 40 de ani. S-a oprit din gânduri, și mi-a zis că nu. Am insistat: dar ceva deosebit ai simțit? Da, bucurie, la fiecare slujbă!

Pășind în biserică nu ai cum să nu remarci catapeteasma bogat ornamentată, datând din anul 1670, ce cuprinde icoane deosebit de frumoase. Masa altarului este așezată pe buturuga unui stejar secular care, după cum mărturisește tradiția locului, a fost altarul unui schit întemeiat de un pustnic născut pe aceste meleaguri, care era foarte prețuit de însuși domnul Ștefan cel Mare. După mult timp biserica s-a risipit, iar călugării de la Mănăstirea Neamț, având moșii în zonă, au ridicat această bisericuță de lemn pe locul celei dintâi. La o privire mai atentă sfântul locaș creează impresia unei fortificații: deschideri foarte mici, acoperite cu obloane; intrare scundă, posibil ca să nu se poată intra călare, dar mai ales accesul din interiorul bisericii la galerii subterane de refugiu.

După trei ani de bejenie, revenind la Mănăstirea Neamț, Sfântul Pahomie avea să facă o însemnare pe o carte: „Când s-a făcut pace între turci și nemți și leși și au dat turcii cetatea Camenița iarăși înapoi leșilor, umbla văleatul 7208 (1700). Atunci am venit și noi, călugării, cu tot soborul și cu sfânta icoană făcătoare de minuni a Precisteii de la Strâmba la sfânta monastire Neamțu. Atunci m-au făcut preot și m-au pus ecclesiarh”.

Aveam să mă întorc și eu, pe același drum șerpuitor, cu bucuria pe care am aflat-o în acestă bisericuță, care este o fereastră către Cer și adăpost al Maicii Domnului și al cuvioșilor nemțeni.