Scrisoare din Africa, în Ajun de Crăciun
Oamenii aici sunt foarte civilizați. Așteaptă. Nu se îmbulzesc și nu se împing. Își așteaptă rândul la mâncare, deși foamea este foarte mare, vă rog să mă credeți… De multe ori, mă gândesc că eu stau la masă și îmi pun și a doua oară orez – dar ei nu mai au șansa asta. Aici o gogoașă e chiar o gogoașă, nu există posibilitatea să mai ai încă una…
Dragi prieteni,
De când sunt aici, încerc în fiecare zi să găsesc un copil îmbrăcat bine și nu găsesc. Rețineți, vă rog, că atunci când se dă de mâncare, la noi vin cam 300 de copii. Toți – și am văzut că și în satele din jur e așa – sunt fără nimic... Ce au unii mai bun, au din hainele primite acum doi, trei sau patru ani de pe la maici.
Este aproape Ajunul Crăciunului. Mă gândesc că faceți cu toții pregătiri care mai de care. Și noi aici ne pregătim.
Părintele din sat de la noi merge cu piki piki – o motoretă care este la mare prețuire în Africa și pe care la un alt părinte am văzut că o ține în casă. Merge în fiecare zi într-un sat vecin, la vreo 10 kilometri, și ia de acolo pește de la un țăran care pescuiește dintr-un iaz vecin. Preoteasa pregătește în fiecare zi peștele – adică îl sărează, îl prăjește și-l vinde în sat, și așa mai fac și ei un bănuț.
Noi am luat samaki proaspăt și o să facem de Crăciun. Ne-a promis cineva că ne aduce un miel de la piața din oraș și vom avea și brânză. Vom fi boieri!
Pentru copii și credincioși (cam pentru 350 de persoane) vom face pentru ziua de miercuri orez cu carne de vită, că am cumpărat carne de la o fermă de aici.
Aici, oamenii muncesc pe bani foarte puțini. Mesia, o fetiță de 8 ani, merge în fiecare zi la lucru la sapă, la câmp. Suntem în decembrie, e primăvară și s-au plantat toate. Se roagă lumea pentru ploaie și toți speră să fie recoltă bună, ca să aibă ce mânca. O zi de muncă costă 5.000 de șilingi, adică exact doi euro – dar toate produsele de bază, zahăr, ulei… au prețuri ca în Europa în piața din Iringa.
Astăzi am stat acasă, dar sâmbătă și duminică am fost în două sate vecine la slujbă. Comunitățile ortodoxe de aici sunt foarte noi cam de 4, 5 ani. În primul sat, Wenda, în care am fost sâmbătă și a cărui biserică nu este mai veche de 3 ani, am găsit un preot tânăr și gospodar, cu soția și doi copii, cu biserică mare, la stradă (așa sunt toate). Și oamenii au venit – cam 60, pentru că era o înmormântare și aici, când este înmormântare, merge tot satul. Nu contează dacă mortul era ortodox, catolic, luteran sau fără de credință.
Când mergem undeva, noi aducem orez și fasole și, cât timp e slujbă, afară, un grup de femei pregătește masa pentru toți cei care vin la slujbă. Avem și oale mari, și farfurii, iar toți stau la masa de după. Nu vă imaginați cât de bun e orezul simplu aici – făcut la foc, afară!...
Ca să ajungem în sat, a trebuit să mergem mult către munte și, pentru că mașina noastră nu era înregistrată, am mers prin sate și prin păduri. Nu am putut merge pe șoseaua principală… Adesea, aici pământul e roșu și vine în contrast cu verdele crud al copacilor și cu maroul caselor din lut – căci case din ciment sau acoperite cu tablă rar vezi… Peste tot sunt foarte mulți copii în bătături.
Vreau însă să vă spun ceva și despre a doua parohie la care am fost duminică și care este la 8 kilometri de noi. După Sfânta Liturghie la care au participat peste 200 de oameni (fără copii), am fost cu toții la cimitir, să facem pomenire unei femei, Elena, care a murit de SIDA anul trecut și care a lăsat în urmă patru copii. Pentru că nu avea cine se îngriji de ei, copiii au fost luați la un orfelinat care nu e departe de satul nostru, la care o să mergem și noi. În general, de ei se îngrijește o prietenă de-a noastră, grecoaică.
Revin. Când spun că am mers cu toții la slujba de pomenire, spun că am plecat cam 400 de oameni și am traversat satul către cimitir. La întoarcerea la biserică, toți, împreună cu părintele, au început să cânte, să danseze, să se bucure încât, credeți-mă, era așa o impresie că vin Paștile, că venim de la Înviere!
Oamenii aici sunt foarte civilizați. Așteaptă. Nu se îmbulzesc și nu se împing. Își așteaptă rândul la mâncare, deși foamea este foarte mare, vă rog să mă credeți… De multe ori, mă gândesc că eu stau la masă și îmi pun și a doua oară orez – dar ei nu mai au șansa asta. Aici o gogoașă e chiar o gogoașă, nu există posibilitatea să mai ai încă una…
În Kipera, în satul acesta este o mănăstire de maici catolice. Sunt patru maici, toate localnice. Una se ocupă de un mic spital și altele două de școală. Sunt atât de minunate, de bucuroase, de smerite și de sărace în cele materiale, dar au atât de multă dragoste! Altfel nici nu cred c-ar fi rezistat aici.
Am trecut pe la ele în vizită, căci ele ne-au ajutat cu mașina ca să putem ajunge la parohie. Am fost uimită să văd ce muncă fac. Sora Rosa Lina are grijă de spital și, de două ori pe săptămână, vine cu un mic spital mobil la noi în sat și se adună oamenii de prin împrejurimi la ea. Spitalul e o casă pătrată cu o curte interioară. Din curte se intră în vreo opt încăperi: sala de nașteri, salon pentru femei, salon pentru bărbați, sala de vaccinuri, camera de ținut medicamentele și vaccinurile, baie și altele. Spitalul a fost și este salvarea multora, pentru că e singura sursă de sănătate din zonă și oamenii nu plătesc când vin acolo. Iar sora Rosa alină rănile tuturor. Numai cei care au SIDA au fost trimiși în altă parte pentru tratamente. Am lăsat maicilor 100 de euro pentru medicamente și nu vă puteți imagina cât de bucuroase au fost… Îmi place mult de ele. Nimic nu le poate îngrijora și pentru toate găsesc o soluție. Față de noi au arătat multă dragoste și am văzut cu câtă dragoste le caută și le privesc oamenii.
În satul acesta, Kipera, sunt foarte mulți cu SIDA și, din pricina asta, există și foarte mulți orfani. Înainte de Liturghie am fost acasă la o femeie care a rămas văduvă cu șase copii. Aveau o singură cameră cu un pat în care dormeau toți și o sârmă pe care aveau înșirate hainele. Atât… Le făcea copiilor baie într-un lighean în fața casei, ca să meargă cu ei la biserică.
Vine Crăciunul. M-au pus maicile să îmi fac haine de Crăciun, că am venit doar cu o fustă și cu o rochie, că nu mai aveam loc în bagaj. Așa că azi am fost în sat, să îmi fac costum de Crăciun. Am plătit 5 euro și mâine e gata… Fustă și bluză după moda locului, din material local cumpărat din sat, pregătite de Elisa, una dintre croitoresele satului, o fată cam la 17 ani.
Mâine mergem la biserică, iar miercuri la fel.
Vă doresc ca, oriunde sunteți, să vă bucurați de tot ceea ce aveți în jur și să nu vă întristați de nimic – căci nu există nici un fel de motive. Slavă Domnului pentru toate!
Cu prietenie și urări de Krismasi Njema,
Gabi, decembrie 2019
*Gabriela Pipirig a petrecut o lună (decembrie 2013 - ianuarie 2014) în cadrul Centrului Misionar Ortodox din Kidamali, alături de maicile prezente acolo
***
