Părinte, dacă prin suferință ajungem la o adevărată smerenie, trebuie cumva să ne aruncăm singuri în ispită?

Nici nu se pune bine problema. „Trebuie să mă agăț de o sfoară, să-mi dau drumul jos, să văd cum e cu piciorul rupt.” Avem des necazuri, pentru că dumneavoastră trebuie să mai știți și un lucru: dacă ați ști câtă râvnă pune satana ca să ne întrerupă de la lucrarea noastră duhovnicească, de la orice rugăciune, nu ați mai pune așa problema!

Orice creștin e atacat și, vă spun, ca duhovnic n-am întâlnit până acum să nu mi se spună: „Părinte, sunt atacat la rugăciune, am gânduri împrăștiate etc.”. Ne atacă diavolul, ne luptă el împotrivă. Dar nu trebuie să-i dăm atenție. Este o mare greșeală să se stea de vorbă cu satana. Nu se stă de vorbă cu el. Se stă de vorbă numai cu Dumnezeu, dacă vrei să-l gonești pe satana. Zi: „Doamne Iisuse…” și stai de vorbă cu Dumnezeu. Puterea Numelui Lui Dumnezeu îl gonește. Chiar dacă te apasă atunci, când te luptă. Se întâmplă uneori de ia patul cu tine în sus. Nu te apuca să blestemi.

Asta-i o greșeală. Lui îi convine dialogul, că îl recunoști. Dar așa, prin rugăciune, îl ignori. Stai de vorbă cu Dumnezeu atunci când ești atacat. Și atunci, sigur că el – am spus de mai multe ori – a învățat foarte multă lume să se mântuiască.

(Arhimandritul Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003,  pp. 71-72)