Creștinismul este, întâi de toate, taina iubirii lui Dumnezeu devenit Om pentru noi: „Cu adevărat mare este taina dreptei credințe: Dumnezeu s-a arătat în trup…” (I Timotei 3, 16).

Această iubire nesfârșită și mai presus de înțelegere a lui Dumnezeu pentru oameni a inspirat opere de artă, literatură și muzică, atât cultă, cât și populară. Una din expresiile cele mai vii ale felului în care poporul român a cântat iubirea lui Dumnezeu pentru oameni se regăsește în colinde. „Ce vom aduce Ţie, Hristoase? Fiecare din făpturile cele zidite mulţumire aduc Ţie: îngerii cântarea; cerurile steaua; magii darurile; păstorii minunarea; pământul peştera; pustiul ieslea; iar noi pe Maica Fecioară.” (Cântare la Naşterea Domnului)

Colindele românești sunt un memorial și o prelungire a Liturghiei și a slujbelor de Crăciun auzite în Biserică. Ele sunt „aur, smirnă și tămâie, izvorâte din inimi și purtate pe buze, ca daruri și ofrande aduse Pruncului Iisus”.[1] Un prunc este „întruparea adevăratei smerenii”.[2] El este dependent de iubirea părinților: el trebuie învelit („N-are scutec de-nfășat, nici hăinuțe de îmbrăcat”). De aceea, colindătorii Îl leagănă pe Pruncul dumnezeiesc „Linu-i lin și iarăși lin”.

Tradiție scumpă sufletului românesc și creștinesc, colindele vin din adânc de istorie creștină, tot așa cum vin și din adânc de istorie românească. Ne întrebăm cu toții: Cine le-a scris? De unde vin ele anume? Răspunsul e simplu: s-au născut odată cu creștinismul. Poporul, credincioșii sunt autorii cuvintelor. Dacă cuvintele vin din Teologia Nașterii Domnului, melodiile vin din geniul poporului. Colindele sunt: „Primele tratate de teologie, primele comentarii biblice, primele istorii ale creștinismului… Colindele au fost o școală, în care s-a învățat prima carte de citire, în care s-a învățat ușor religia, pentru că s-a învățat cântând”.[3]

În același timp, colindul este întotdeauna „sfânt și bun”. Este sfânt pentru că este glasul Sfintei Evanghelii și al Sfintei Biserici adus în casele și în sufletele oamenilor, auzit pe străzi și în familii: „Pe podele de nuiele duc copii-n palmă stele. Să le lase pe la case unde-s gazdele miloase”. Colindul este bun, pentru că ne îndeamnă și pe noi să fim buni, să fim milostivi. De aceea colindul se încheie așa:

„Acum te las, fii sănătos, 
Și vesel de Crăciun. 
Dar nu uita, când ești voios 
Române, să fii bun!”

Colindul sfânt și bun, spunea Preafericitul Daniel, este „veșmânt de sărbătoare pentru sufletele celor ce cântă și lumină caldă pentru inimile celor care ascultă”.[4]

(Pr. Dumitrache Ciprian)

[1] Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Comori ale Ortodoxiei. Explorări teologice în spiritualitatea liturgică și filocalică, Trinitas, Iași, 2007, p. 431.

[2] Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati, Taina veacurilor, Editura DOXOLOGIA, Iași, 2010, p. 287.

[3] Mitropolitul Antonie Plămădeală, „Bucuria colindelor”, în: Cuvinte la zile mari, Editura Sophia, București, 2009, p. 121.

[4] Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, op. cit., p. 431.