Ce înțelegem, de fapt, prin pocăință? Cuvântul ne sugerează, în general, regretul de a fi păcătuit, sentimentul de vinovăție, senzația de durere și dezgust pentru rănile pe care le-am făcut semenilor și nouă înșine. Această viziune nu este însă completă. Durerea și dezgustul formează un element esențial al pocăinței, dar nu-i redau întregul conținut și nici măcar dimensiunea cea mai importantă.

Ca să ne apropiem de sensul profund al pocăinței este necesară o revenire la termenul grec: metanoia. Literal, înnoirea minții: adică nu numai regretarea trecutului, ci transformarea totală a  perspectivei, înnoirea manierei de a ne raporta la Dumnezeu, la alții și la noi înșine. „O lucrare de mare inteligență” cum spune Păstorul lui Herma (secolul al II-lea) și nu neapărat o criză afectivă. Pocăința nu este un acces de remușcări și autocompătimire, ci o convertire, o recentrare a întregii noastre vieți pe Sfânta Treime.

(Episcopul Kallistos Ware, Împărăția lăuntrică, Editura Christiana, 1996, p. 48)