Imediat după moartea părinţilor ei cuvioasa a luat în primire averea lor uriaşă. Tuturor celor aflaţi în slujba părinţilor ei, bărbaţi şi femei le-a dăruit libertatea, dăruindu-le din belşug şi cele trebuitoare traiului.

Toate moşiile, câmpurile neşfârşite, casele luxoase, animalele, toate lucrurile pe care le deţinea le-a vândut foarte ieftin celor care le voiau, arătându-se pe sine negustor de prima mânâ al împărăţiei cereşti, în locul tuturor celor trecătoare aflând „mărgăritarul de mult preţ”.

Şi acum întâmpinăm o problemă - cum să vorbeşti într-un mod pe înţeles demn de cuminţenia ei şi de lucrul cel greu pe care a început să îl întreprindă!

Din moment ce şi-a luat rămas bun de la hainele de preţ şi de la celelalte lucruri părmânteşti, ea însăşi stând departe de acestea înainte de ultimele evenimente din viaţa ei, s-a îmbrăcat cu un „trivonio” (o haină de purtat pe deasupra, aşa cum obişnuiau să poarte spartanii. De la aceştia s-au inspirit filozofii şi mai pe urmă monahii) simplu de stofă ieftină, pentru a se înfăţisa decent şi în acelaşi timp pentru a-şi acoperi în mod potrivit înfăţişarea-i tinerească preafrumoasă, care putea să fie aducătoare de primejdii.

Cu o astfel de înfăţişare mergea prin diferite locuri din oraş, făcând numai bine în jurul ei, fiind întâiul salvator al celor fără niciun ajutor. Îi vizita pe bolnavi, le proteja pe văduve, îi îmbrăca pe cei goi, îi hrănea pe cei flămânzi şi în general pe cei aflaţi în orice fel de nevoi. Venea ca o pasăre zburătoare din cer, fiind ajutor imediat şi apărătoare dumnezeiască întru salvarea tuturor.

Însă, înainte de toate, grija ei se îndrepta spre preafrumoşii mucenici ai lui Hristos, spre cei care după chinuri fără sfârşit şi de nesuportat pe care le-au încercat, ajungeau în închisori unde continuau să sufere de foame şi de sete, fiind maltrataţi ani de-a rândul. Anisia se legase de aceştia cu legătura dragostei, cerând să participe la patimile acestora şi la nevoinţele lor pentru Hristos. Pentru aceasta îşi cumpărase cu bani libertatea de a putea comunica cu ei în închisori. Intra în închisori şi zelul cu care se mişca acolo, ceea ce făcea şi ce spunea acolo arătau mărinimia de nedescris a sufletului ei!

Jos, la picioarele sfinţite ale lor, le acoperea, le ştergea cu buretele, le săruta rănile; ochii, mâinile şi toate membrele sale erau ca şi unse de lichidul sfinţit ce curgea din rănile acestora. Îi fericea pentru că s-au învrednicit să sufere de dragul lui Hristos, pentru zelul de care dădeau dovadă şi pentru rezistenţa lor psihică. Surprinsă de felul supraomenesc al răbdării lor, le aducea cuvinte de îmbărbatare pentru nevoinţa lor în continuare. După aceea îi ruga stăruitor cu multe cuvinte amestecate cu lacrimile dorinţei dumnezeieşti care îi curgeau continuu pe obraji din cauza dorului ce o copleşea, să o ia şi pe ea părtaşă nevoinţelor lor şi în moarte.

După acestea spăla cu evlavie mâinile şi picioarele lor, uşurându-le din marile chinuri şi aducându-le toate cele de trebuinţă. După aceea pleca de acolo, adică paşii o purtau în afara închisorii, plecându-se legilor celor fizice. Sufletului însă îi plăcea să rămână cu cei închişi, fiind legat de dorul de neclintit către Dumnezeu.

Astfel de rezultate are dragostea cea după Dumnezeu când stăpâneşte un suflet curajos! Nu numai că îl duce cu uşurinţă dincolo de cele pământeşti, dar şi pe el însuşi îl duce în afară de sine, adică în afară de trup, după cum spune şi vocea cea dumnezeiască „dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”.

(Viaţa şi minunile Sfintei Irina Hrisovalantou, care a primit mere din rai. Viaţa Sfintei Cuvioase Muceniţe Anisia din Tesalonic, Editura Egumeniţa,pp. 81-84)