Oricine ştie că nu există durere mai mare pentru o mamă ca boala copilului ei, iar dacă acea boală este incurabilă, atunci durerea mamei este de zece ori mai mare. Cu o astfel de povară grea a intrat în biserică o femeie tânără, ţinând în braţe o fetiţă de cinci ani. Fetiţa era o fiinţă mică, slăbuţă, care la prima vedere nu părea să aibă vârsta de cinci ani. Avea chipul trist, iar mânuţele îi atârnau fără vlagă de-a lungul trupului. Se părea că şi picioruşele fetiţei erau la fel - copilaşul nu putea să meargă. Din discuţia cu mama reieşea că fetiţei de la naştere îi fusese vătămat sistemul nervos central.

Mama fetiţei, apropiindu-se de racla Cuviosului Alexandru, cu ajutorul fratelui care stătea la raclă, a pus fetiţa pe suprafaţa geamului ce acoperea moaştele. Un timp copilaşul a rămas aşa în poziţie culcată. Apoi, mama, luând fetiţa de pe raclă, a aşezat-o pe podea şi s-a închinat şi ea la moaştele sfântului. Cât timp s-a rugat, nu a observat că fetiţa ei a dispărut. Ea se ridicase în picioruşe care dintr-o dată i se înzdrăveniseră, şi mergea, nefiind ţinută de nimeni.

În biserică domnea liniştea, iar oamenii se dădeau la o parte când se apropia fetiţa de ei, făcând un culoar larg pentru ea şi pentru mama ei care, alergând înaintea fetiţei, îşi întindea mâinile către ea pentru ca la un moment dat să o prindă pe fiinţa ei cea dragă. Astfel au ajuns până la ieşirea din biserică şi acolo mama şi-a luat copilaşul în braţe, s-a îndreptat şi toţi au văzut pe chipul ei udat de lacrimi ceea ce simţea ea în acel moment: bucurie, recunoştinţă, buimăceală, frică şi îndoială: „dar dacă dintr-o dată nu va mai putea să meargă?”. După un an am aflat că Verocika (aşa se numea cea vindecată) nu numai că merge, dar şi aleargă.

(Sfântul Alexandru din Svir, Proorocul Sfintei Treimi, Editura Egumenița, 2009, p. 156)