Biografie

Informațiile biografice despre el provin aproape în exclusivitate din Instituțiile Divine ale lui Cassiodor (490-583), unul dintre prietenii săi din Italia. Acesta notează că Dionisie, deși era de origine scitică, avea maniere de roman desăvârșit  și era bilingv („Scytha natione, sed moribus omnino Romanus, in utraque lingua valde doctissimus”, cf. Cassiodorus, De institutionis divinibus 23, în MPL 70, 1137-1138). Potrivit unei alte biografii, care ar putea fi extrasă din unele introducerile compuse de el la opere mai multor autori (a se vedea Praefatio Dionysii Exigui ad Iohannem et Leontium, în Corpus Christianorum Series Latina /CCSL 85, 33-81), se știe că era orfan încă din copilărie. A crescut în mănăstirile din Scythia Minor, avându-l ca părinte duhovnicesc pe episcopul local Petru de Tomis. În tinerețe se pare că a călătorit în Orient, ajungând probabil până la o mănăstire vestită din spațiul siriac, la Mabbug (Hierapolis), dar în pragul disputelor monofizite a părăsit Siria și a venit la Constantinopol.

Puțin înainte de anul 500 d.Hr. Dionisie se afla deja la Roma, fiind chemat acolo de Papa Gelasius (492-496) sau de succesorul său, Anastasius al II-lea (496-498), care avea nevoie de traducători din greacă în latină. Ca membru al Curiei Romane, a tradus în latină diverse documente și vieți ale sfinților, cea mai importantă lucrare a lui fiind socotită traducerea și codificarea celor 401 canoane bisericești. A mai scris câteva lucrări referitoare la modul de calcul a datei Paștilor.

La Roma, sfântul a trăit în obștea mănăstirii Sf. Anastasia de-a lungul păstoririi a zece papi, până la Vigilius (537-555). În această perioadă l-a cunoscut pe Cassiodor, fost prim ministru al regelui ostrogot Theodoric. Cassiodor a întemeiat o mănăstire și o academie la Vivarium, în Calabria și, după cum sugerează în Instituțiile divine, Dionisie ar fi susținut acolo cursuri de dialectică. Există, de asemenea, mențiuni despre legăturile Sfântului Dionisie cu papa Hormisdas (514-523; cf. Praefatio ad Hormisdam papam seu Praefatio in Canonum Graecorum translationem alteram, în CCSL 85, 51) și cu Ioan Maxențiu și Leonțiu, vestiții călugări sciți veniți din patria sa natală, Scythia Minor, la Roma în 519, în timpul disputelor monofizite (cf. prefeței la operele lui Ioan și Leontie, în CCSL 85, 55). Felix Ghyllitanus, cel care a continat opera Computus a lui Dionisie din 627 până în 721, îl descria pe acesta ca fiind „cel mai învățat stareț al cetății Roma” (cf. Felix Ghyllitanus, Praefatio ad Libri de Computo, în: MPL 129, 1331D). Acelaș termen de „stareț (abbas) al cetății Roma” a fost folosit și de Sf. Beda Venerabilul în lucrarea sa De temporum ratione 47, în MPL 90, 492), ceea ce înseamnă fie că sfântul primise titlul de abate (stareț), fie că era pur și simplu un monah respectat în societatea vremii, sau având o vârstă venerabilă.

Anul trecerii la Domnul a Sfântului Dionisie nu este cunoscut, dar probabil între 540 (când Cassiodor a decis să se călugărească) și 556 (când același scriitor bisericesc îl amintește în lucrarea sa pe Dionisie ca fiind deja mutat la cele veșnice).

Scrieri ale Sfântului Dionisie

Sfântul Dionisie nu a fost un simplu traducător, ci și interpret.  La traducerile sale din greacă în latină a scris adesea introduceri, în care uneori oferea și învățături dogmatice. A mai lăsat posterității culegeri de drept canonic, dar și lucrări originale referitoare la cronologie. Ele sunt prezentate în cele ce urmează.

• Traduceri din greacă în latină:

• Viața Sfântului Pahomie, după un autor necunoscut și adresată Gallei, fiica patricianului Symmachus (MPL 73, 229-299);
• Scrisoarea sinodală a Sfântului Chiril al Alexandriei către Nestorie, patriarhul Constantinopolului (Scrisoarea XVII, scrisă în 430), care cuprinde o introducere a Sf. Dionisie referitoare la erorile lui Nestorie, respectiv cele 12 Anatematisme ale Sfântului Chiril (MPL 67, 11-18);
• Scrisorile XLV și XLVI ale Sfântului Chiril către Successus, episcopul Isauriei, operă dedicată „iubiților frați Ioan și Leonțiu din Sciția” (MPG 77, 223-245);
• Învățătura Sfântului Proclu de Constantinopol către armeni, un tomos în care sunt criticate lucrările lui Teodor de Mopsuestia şi nestorianismul (MPL 67,410-420);
• Despre crearea omului (De opificio hominis) a Sfântului Grigorie de Nyssa (de asemenea, cu o introducere, în MPL 67, 347-410);
• O istorisire despre descoperirea capului Sfântului Ioan Botezătorul, scrisă de arhimandritul Markellos, un elogiu adus Sfântului Ioan și vieții monahale, închinat starețului Gaudentius (MPL 67, 420-454).

• Opere de Drept Canonic: canoanele codificate de Dionisie îl fac pe acesta, pe bună dreptate, „părintele” dreptului canonic apusean. Traducerile canoanelor, cunoscute și sub numele de Collectio Dionysiana, constau în decrete sinodale, fiind păstrate în trei ediții, cuprinse în colecțiile patristice moderne CCSL vol. 85 și MPL vol. 67, 39-406:

• Prima ediție, Codex canonum Ecclesiae Universae (în greacă și latină), conține canoanele primelor patru sinoade ecumenice, de la Niceea (325) până la Calcedon (451). Această colecție include și constituțiile papale (Collectio decretorum Pontificum Romanorum), 38 de scrisori papale cu importanță deosebită, începând de la Siricius și încheindu-se cu pontificatul lui Anastasius II (384-498).
• A doua ediție, Codex canonum ecclesiasticarum, este scrisă numai în latină, în timpul papei Symmachus (498-514) și conține aproape aceleași canoane, cu excepția celor de la Sinodul III Ecumenic de la Efes din (431), care sunt omise. În locul acestora, Dionisie a inclus așa-numitele Canoane ale Sfinților Apostoli și pe cele de la sinodul local de la Sardica, precum și 138 de canoane ale Sinodului de la Cartagina (419).
• A treia ediție, conținând decretalele papale până în timpul lui Hormisdas, a fost compusă în 523, la dorința acestuia din urmă. Astăzi, din această lucrare se mai păstrează doar prefața, în timp ce textele s-au pierdut.

• Lucrări originale, în domeniul cronologiei:

• Tablele pascale (Liber de Paschate sive cyclus Paschalis, în MPL 67, 453-508) cuprinzând o introducere, tabla (tabelul) pe 19 ani și un tabel pe 95 de ani, continuată de  Argumentele Pascale (Argumenta Paschalia), care oferă amănunte științifice și patristice referitoare la aceste calcule;
• două scrisori despre calculul datei de Paști (Epistolae duae de ratione Paschae): prima scrisoare, scrisă în 525 cu o prefață către episcopul Petronius, respectiv a doua, scrisă în 526 (în MPL 67, 19-28A) .

Epoca creștină și calculul Paștelui

Potrivit Sfântul Dionisie, Întruparea Domnului a avut loc la 25 martie 754 de la întemeierea Romei (Ab Urbe Condita). Dionisie a vrut înlocuiască, prin noul calcul, „era lui Dioclețian”, folosită atunci la numărarea anului și care amintea numele unui persecutor al creștinilor. „Era lui Dioclețian” nu era de fapt o numărătoare a anilor, ci se obișnuia ca în cronologii să se ateste numele consulilor care se aflau în funcție în acel an. Astfel, consulatul lui Probus Junior, contemporanul Sfântului Dionisie, coincidea cu anul 525 „de la întruparea Domnului nostru Iisus Hristos” sau Anno Domini („Anul Domnului”), un calcul care însă ulterior s-a dovedit a fi greșit cu 4-7 ani. Paradoxal, acest mod de calcul al întrupării, nașterii și Învierii Mântuitorului contrazice modul de calcul, al aceluiași Dionisie, cu privire la data Paștilor. Potrivit acestuia din urmă, Învierea ar fi avut loc la 25 martie 31, deoarece luna plină pascală cade între joi și vineri (conform informațiilor biblice de la Matei 27,62, Marcu 15,42, Luca 23,54 și Ioan 19, 14 și 31) numai în acest an. Asta înseamnă că Domnul Iisus ar fi fost răstignit fiind în vârstă de numai 30 și nu 33 de ani, ceea ce este contrar tradiției creștine. Pe de altă parte, Dionisie chiar afirmă că „Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a avut loc duminică, în ziua a 8-a înainte de Calendele lui Aprilie” (adică 25 martie, cf. Dionysius Exiguus, Argumenta Paschalia 15 în MPL 67, 506) . Această zi, care și în calculul său corespunde totodată praznicului Bunei Vestiri, cade într-o duminică numai în anii 3 și 8 î.Hr. precum și în anul 4 d.Hr., ceea ce înseamnă că epoca creștină în versiunea dionisiană are o eroare de câțiva ani. Greșeala de calcul a Sfântului Dionisie a fost observată pentru prima dată de istoricul polonez Laurentius Suslyga abia în 1605. Acesta, în teza sa de doctorat intitulată Velificatio sive Theoremata de anno ortus et mortis Domini, deque universa Jesu Christi in carne oeconomia, susținută la Universitatea din Graz, stabilea că Nașterea Domnului a avut loc de fapt în jurul anului 4 î.Hr., derivând-o din cronologia domniilor lui Irod cel Mare și ale fiilor săi.

„Era dionisiană” sau Anno Domini a fost acceptată mai întâi în Italia și apoi în Spania. Adoptarea sa în Anglia se datorează Sfântului Beda Venerabilul, care a folosit-o pentru a data evenimentele din Istoria bisericească a poporului englez (Historia ecclesiastica gentis Anglorum), încheiată în 731. Tot cam în aceeași perioadă a fost adoptată „era creștină” și în imperiul lui Carol cel Mare. Este foarte curios că tocmai cancelaria papală a întârziat trecerea la era dionisiană, acceptând-o abia prin secolul al X-lea. Creștinismul răsăritean utilizează această numărătoare a anilor abia din epoca modernă.

După cum am menționat deja, Sfântul Dionisie a acordat o atenție deosebită și calculului Paștelui, foarte important pentru Biserica primară, în cartea sa Liber de Paschate (sau Tablele pascale), Biserica Romei adoptând în 525, la cererea papei Ioan I, calculul alexandrin. Tablele pascale (de fapt, un tabel) pe o durată de 95 de ani, atribuite mai întâi Sfântului Chiril, conțineau 5 cicluri a câte 19 ani, fiind la origini un calcul adăugat epocii lui Dioclețian, începând cu anul modern 285. Calculele lui Dionisie nu erau noi în esență.  Dar în tabelul său, epactae (vârsta lunii) la echinocțiu a fost notă cu „zero” în toți primii ani ai ciclului de 19. Deoarece în limba latină nu exista cuvântul „zero”, Sfântul Dionisie a folosit termenul nulla (nu/nimic) pentru prima dată în sensul de număr, deși doar indirect în acest tabel pascal, utilizat printre altele de Beda. Prin comparație, cifra „zero” în matematică a început să fie folosită abia în jurul anului 600 d.Hr. în India și chiar mai târziu în Europa.

Cinstirea Sfântului Dionisie

Același prieten Casiodor mai scria despre Dionisie, în al 23-lea capitol al Instituțiilor Divine deja menționate, că era un călugăr plin de modestie, simplu în învățătură și reținut la vorbă. Nu refuza să se întâlnească și să discute cu laici și „era de o castitate rară, deși avea zilnic întrevederi cu soțiile altora; blând, deși ațâțat de firea pătimașă a celor mânioși, postind fără a reproșa altora că au mâncat. […] Chiar dacă mânca uneori, consuma puțin și doar hrană obișnuită. De aceea cred că cea mai bună cale a castității este aceea de a fi în mijlocul plăcerilor umane, dar păstrând măsura echilibrului. Dacă ne referim la podoaba bună a minții sale, cu un cuvânt de laudă, putem spune că a fost un bun credincios, întru totul legat de tradițiile strămoșilor săi”. Casiodor menționează, de asemenea, că Dionisie a trecut la cele veșnice în credința catolică (adică universală) a Bisericii și credea că se împărtășește de comuniunea sfinților.

Sfântul Dionisie a rămas aproape uitat peste veacuri, numele său fiind menționat multă vreme în discuțiile teologice întru totul nedrept doar în chestiunea calculării greșite a erei creștine, în loc să fie lăudat pentru adevărata sa revoluție în modul de gândire al creștinilor. După cum am menționat deja, Bisericile Ortodoxe au adoptat „era creștină” doar în zorii modernității (în România, abia în 1864) fără a-l menționa pe Dionisie ca părinte al acestei numărători care în zilele noastre a ajuns la 2022. Redescoperirea sa a venit în contextul campaniei Bisericii Ortodoxe Române de a-și repune în valoare vechile ei comori, prin canonizare a sfinților stră-români și români, după căderea comunismului. Sfântul Sinod a hotărât, în cadrul ședinței sale din 8 iulie 2008, canonizarea Sfântului Dionisie pentru curăția credinței sale și activitatea sa prodigioasă în slujba Bisericii. Este sărbătorit la 1 septembrie, care coincide cu începutul anului bisericesc în Bisericile Ortodoxe, ca un omagiu pentru lucrările sale calendaristice. De asemenea, este patronul Institutului Român de Statistică. Biserica Apuseană îl venerează pe 4 octombrie.