Ce să spunem despre virtuţile Cuviosului? Îi dăduse Dumnezeu atâta credinţă şi dragoste, încât ruga cu îndrăzneală pe Preamilostivul Dumnezeu şi pentru eretici, ca să le deschidă ochii sufletului să vadă şi să înţeleagă întreita lumină a Sfintei Treimi. Atâta smerenie şi blândeţe îi dăduse harul Sfântului Duh, încât se socotea că întinează lumea cu persoana sa. De aceea, când vorbea cu cineva despre ceva, de suflet folositor sau orice altceva, se socotea pe sine în mintea sa sub picioarele celui cu care vorbea. Vorbea cu inima zdrobită şi cu duh umilit. Dacă vreodată părea mânios, cu greu rostea cuvânt aspru, dar cu inima era plin de duhovnicească miere. Ascultaţi o dovadă minunată a virtuţii sale, pe care am văzut-o cu ochii mei:

Am mers odată în vizită la casa unui demnitar care avea mare evlavie către Cuviosul Nifon. Acela, precum se obişnuieşte la oamenii mari, avea o mulţime de cerbi, între care era şi o cerboaică, sălbatică din fire şi agresivă. Dacă se întâlnea cu vreun om, se ridica în două picioare şi îl lovea cu picioarele dinainte şi cu capul. Deci, precum am zis, am mers odată la acel om bogat pentru folos sufletesc. Cum am intrat în curte, ne-am întâlnit cu animalul care se afla tocmai pe unde trebuia să trecem noi.

Când ne-a văzut că venim, s-a aruncat asupra mea, căci mergeam înainte. Cuviosul, înţelegând că cerboaica era înfuriată, a sărit repede între noi ca să mă apere. Şi numai cât a atins-o cu mâna, aceea s-a îmblânzit ca o oaie. Văzând-o Sfântul că s-a îmblânzit şi că i se supune, i-a părut rău că a lovit-o şi a căzut la picioarele ei cu multă smerenie, zicând: „Am greşit, iertare, iertare, iertare!” La rândul ei, cerboaica, văzând ce face Cuviosul, s-a ruşinat şi a luat-o la fugă, ca şi cum ar fi fugărit-o cineva. Foarte mirat, atunci, îi zic Cuviosului:

- Spune-mi, Părinte, de ce ai făcut aceasta şi te-ai smerit în faţa unui animal?
- Pentru ca să înveţi puterea tainică a smereniei şi că aceasta este toiagul cel mai mare al lui Dumnezeu. Când ne smerim faţă de toţi şi ne socotim pe noi înşine foarte păcătoşi, ca gunoiul, atunci coboară din cer acest toaig şi ne stă în ajutor, zdrobind pe vrăjmaşii noştri, pe cei ce ne urăsc, pe diavoli, pe fiare, totul. Dar când începem să ne îngâmfam, să ne umplem de mândrie, de slavă deşartă, atunci toiagul se întoarce asupra capului nostru şi ne loveşte, ca să ne pocăim şi să dobândim inimă înfrântă şi duh umilit.

(Preot Petroniu Tănase, Viaţa şi învăţăturile Sfântului Ierarh Nifon, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, Roman, 1993, p. 56)