Vrei să afli și din altă parte că aducerea aminte de păcate este o ispravă mare? Ascultă pe Iov, care pe lângă celelalte fapte bune a fost slăvit și pentru mărturisire, căci zice : „Și de am păcătuit fără de voie și am ascuns păcatul meu. Căci nu m-am rușinat de multa mulțime a gloatei să mărturisesc înaintea lor“ (31,33-34). Ca și cum ar zice: Niciodată nu m-am rușinat de mulțimea celor asemenea cu mine. Căci ce folos este a nu ști oamenii, când știe Dumnezeu? Și ce vătămare mi se pricinuiește când aceștia îmi știu greșalele, când Dumnezeu voiește să mă slobozească de osândă? Și cu toate că toți mă vor osândi, dar dacă Judecătorul va strica hotărârea lor, nici o grijă nu port de hotărârea lor; sau cu toate că toți mă vor lăuda și mă vor slăvi, dar Acela mă va osândi, nici un folos nu-mi va fi din judecata acelora. Căci întru toate trebuie a privi la Acela, și să facem cu păcatele cum facem cu banii. Fiindcă noi îndată ce ne-am sculat din pat, mai înainte de a merge la târg sau de a ne apuca, de vreo treabă, din cele ale noastre sau din cele de obște, chemăm pe slugă și-i cerem socoteala pentru cele cheltuite, ca să vedem ce a cheltuit rău, ce bine și ce a mai rămas. Iar de vom vedea că ceea ce a rămas este puțin, îndată căutăm surse de venituri, ca să nu rămânem săraci și să pierim de foame. Așa să facem și la faptele noastre. Chemând aducerea aminte a noastră să facem socoteala cuvintelor, cugetelor și faptelor; să cercetăm ce s-a cheltuit cu cuviință și ce spre vătămarea noastră, care cuvânt s-a cheltuit rău la ocări, la vorbe de rușine și la sudalme; care cuget a pornit ochiul să privească cu desfrânare, care gând s-a făcut lucru spre vătămarea noastră, prin mâini, prin limbă, sau prin ochi. Și să ne silim a ne depărta de cheltuiala cea necuviincioasă și în locul celor ce odată s-au cheltuit rău să investim cele spre bine; în locul cuvintelor grăite în zadar, rugăciuni; în locul privirilor desfrânate, posturi și milostenii. Și de vom cheltui fără cuviință tot, nelăsându-ne nimic bun ca să punem în vistieria noastră, vom ajunge la sărăcia cea mai de pe urmă, greșind fără de luare aminte, și ne vom trimite înșine în osânda focului cea fără de sfârșit.
Socoteala banilor obișnuim s-o facem dimineața, iar socoteala faptelor seara după cină, șezând pe pat, când nimeni nu ne supără, când nimeni nu ne tulbură; atunci să ne facem socoteala pentru toate ce le-am lucrat ziua. Și de vom vedea că am greșit ceva, să ne pedepsim pe noi înșine, mustrându-ne cugetul și îmboldindu-ne gândul așa de tare, încât, să nu mai îndrăznească să ne mai ducă la acea prăpastie a păcatului după ce ne vom scula, aducându-și aminte de rana cea de seară. Și cum că această vreme este cea mai îndemânatecă pentru acest fel de judecată ascultă pe Proorocul zicând: „De cele ce ziceți întru inimile voastre, întru așternuturile voastre vă căiți“ (Ps. 4,4).
Ziua facem multe lucruri pe care nu le voim. Prietenii ne întărâtă, slugile ne tulbură, femeia ne mâhnește, copiii ne scârbesc și mulțime de treburi ale vieții de obște ne stau asupra, și nu putem pricepe atunci că acestea sunt păcate. Dar după ce ne izbăvim de toate acestea, seara când suntem singuri și avem multă liniște, să facem în pat judecata aceasta, ca să avem pe Dumnezeu milostiv, prin ea. Iar dacă păcătuim în toate zilele și rănim sufletul nostru, dar nu simțim niciodată, precum defăima unii rănile cele multe, dar care apoi aduc asupra lor friguri și moarte nesuferită, tragem asupra noastră osânda cea, nesfârșită, din pricina acestei nesimțiri.
Știu că cele ce vi le-am spus vă vin greu, dar aduc mult folos. Avem Stăpân blând și-și arată îndată toată iubirea Sa de oameni, numai voiește să aibă o părere de rău de la noi. Și dacă nu ne-am face mai răi nepedepsindu-ne după ce am păcătuit, n-ar mai fi adus osânda, dar El știe bine că nu mai puțin decât păcatele ne vatămă a rămânea nepedepsiți când păcătuim. De aceea, aduce pedeapsa, nu pedepsindu-ne pentru cele ce au trecut, ci îndreptând cele ce vor fi.[…]
Deci știind toate acestea că Dumnezeu face totul ca să ne izbăvească de pedeapsă și osândă, ne mărturisim, pocăindu-ne, plângând, rugându-ne, lăsând mânia față de cei de aproape, ușurând sărăcia vecinilor, petrecând în rugăciuni cu trezvie, arătând smerită cugetare, aducându-ne aminte neîncetat de păcate. Căci nu este de ajuns a zice „sunt păcătos“, ci trebuie a-ți aduce aminte de fiecare păcat în parte. Și precum focul căzând în mărăcini îi prăpădește cu înlesnire, așa și gândul care învârtește neîncetat greșalele, cu lesnire le afundă și le pierde.[…]
Pentru ce ți-i rușine să-ți spui păcatul? Când ai făcut desfrânare nu ți-a fost rușine. Când iei doctoria te rușinezi? Când te scapi de păcat, te rușinezi? Se cuvenea să te rușinezi atunci când păcătuiai! Atunci trebuia să-ți fie rușine! Când ai ajuns păcătos, nu te-ai rușinat și te rușinezi acum când ai să ajungi drept? „Spune tu mai întâi fărădelegile tale, ca să te îndreptezi (Isaia XLIII, 26). Cât este de mare iubirea de oameni a Stăpânului! N-a spus: „Ca să nu fii pedepsit!“,ci „ca să te îndreptezi!“
- Nu îi este de ajuns, Doamne, păcătosului că nu-l pedepsești? Pentru ce îl mai faci încă și drept? Nu! îți răspunde Dumnezeu. Uită-te cu luare aminte la cuvintele: „îl fac drept“. Dar cu cine a făcut Stăpânul asta?
Cu tâlharul! Când tâlharul a spus celuilalt tâlhar numai acele cuvinte:„Nici tu nu te temi de Dumnezeu? Noi pe bună dreptate, că am primit cele cuvenite pentru faptele noastre“ (Luca XXIII, 20-41), atunci Mântuitorul i-a spus: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!“ (Luca XXIII, 43). Nu i-a spus: ,,Te scap de osândă și de pedeapsă“, ci l-a făcut drept și l-a băgat în rai.
Ai văzut că a ajuns drept în urma mărturisirii? Mult iubitor de oameni este Dumnezeu! Nu și-a cruțat pe Fiul Său, ca să cruțe pe rob! A dat pe cel Unul Născut, ca să răscumpere pe niște robi nerecunoscători! A dat sângele cel scump al Fiului Lui! O, iubire de oameni a Stăpânului! (Ioan III, 16; Romani, VIII, 32). Să nu-mi spui iarăși: Am făcut multe păcate! Cum voi putea să mă mai mântui?
- Tu nu poți, Stăpânul tău poate! Și atât, încât să-ți șteargă păcatele! Uită-te cu luare aminte la ce spun! Așa îți șterge Stăpânul păcatele, că nu mai rămâne nici urmă de păcat! Cu trupurile rănite nu-i cu putință asta; ci oricât de mult s-ar strădui doctorul, oricâte doctorii ar pune pe rană, rana nu dispare desăvârșit. Te lovești la față; rana s-a tămăduit, dar rămâne urma, mărturia rănii și ea strică frumusețea chipului și se străduiește mult doctorul să șteargă urma, dar nu poate; i se împotrivește și slăbiciunea firii omenești și neputința artei medicale și neputința doctorilor. Dar Dumnezeu, când șterge păcatele, nu lasă nici urmă, nici nu îngăduie să rămână semn, ci odată cu sănătatea dăruiește și frumusețea, odată cu izbăvirea de pedeapsă dă și dreptate și face pe cel ce păcătuise asemenea cu unul care n-a păcătuit. Dumnezeu pierde păcatul și-l face să nu mai fie, nici să mai revină, atât de desăvârșit îl pierde! Nu tu urmă, nu tu semn, nu tu mărturie, nu tu dovadă!
Poate că cineva m-ar întreba: de unde se vede asta? Se cuvine, deci, să aduc dovezi de cele ce spun, ca să nu fie spusele mele numai o simplă afirmare. Și am să vin cu dovezi din Scripturi, ca să capete temei ce v-am grăit. Am să vă aduc oameni răniți, un popor întreg, oameni plini de bube, de puroi, de viermi, toți numai o rană, toți numai bube, care au putut să se vindece așa de bine, că n-a mai rămas pe ei urmă, că n-a mai rămas semn, că n-a mai rămas mărturie. N-au avut o rană, nu două, nu trei, nu patru, ci din cap până în picioare erau numai o rană. Fiți cu luare aminte la ce am să vă spun! Cuvântul ce vi-l spun e mântuitor și ne privește pe toți. Eu prepar doctorii mai bune ca doctorii, doctorii pe care nici împărații nu le pot prepara. Ce poate face un împărat? Poate scoate din închisoare dar din iad nu poate libera; poate să dea bani, dar sufletul nu-l poate mântui. Eu am să vă dau pe mâna pocăinței, ca să-i cunoașteți puterea, să-i cunoașteți tăria, să cunoașteți că păcatul nu o biruie, că nu-i fărădelege în stare să-i biruie puterea. Deocamdată am să vă aduc mărturie nu un om, nu doi, nu trei, ci multe mii de oameni, plini de bube, răniți, plini de nenumărate păcate, care, prin pocăință, au putut să se mântuie, că nu le-a mai rămas nici urmă, nici semn de la buboaiele de mai înainte. Fiți, însă, cu mare luare aminte la ce vă spun; și nu fiți numai cu luare aminte rci căutați să și țineți minte cele ce-am să spun, ca să-i învățați și pe cei care lipsesc și așa să-i faceți mai sârguincioși pe cei care au fost lipsiți de folosul celor ce s-au spus.[…]
„Ascultă, cerule, și ia în urechi, pământule, că Domnul a grăit!“ (Isaia I, 2).Spune-mi, ce-a grăit?
- „Fii am născut și i-am crescut, iar ei s-au lepădat de Mine. Boul a cunoscut pe stăpânul său“ - cel mai necuvântător dintre necuvântătoare - și ,,asinul ieslea domnului lui“ - cel mai încăpățânat dintre animalele încăpățânate - „dar Israil nu M-a cunoscut și poporul Meu nu M-a înțeles. Vai, neam păcătos! (Isaia I, 2-4). Nu mai este oare nădejde de mântuire? Pentru ce spui: Vai? Pentru că nu găsesc leac. Pentru ce Spui: Vai? Pentru că am pus leacuri, dar nu s-a dezumflat buboiul. De asta Mi-am întors fața de la ei. Ce pot să mai fac? Nu Mă mai ostenesc să-i vindec! Vai! Dumnezeu imită pe o femeie, care plânge. Și bine face! Fiți, vă rog, cu luare aminte! Pentru ce Vai!
- Pentru că așa se spune la bolile trupești. Când doctorul vede că bolnavul nu mai are nădejde de vindecare, plânge; plâng cu suspine și prietenii și rudele. Dar acolo în zadar și fără de folos! Când bolnavul e pe moarte, de-ar plânge toată lumea, nu poate să-l mai scoale. Așa că plânsul este plâns de jale, nu de îndreptare. Cu bolile sufletești, însă, nu-i așa; ci dacă plângi, de multe ori scoli pe un om al cărui suflet este mort. Pentru ce?
Pentru că trupul, odată mort, nu mai poate fi ridicat cu putere omenească; pe când un om, cu sufletul mort, poate fi ridicat prin îndreptare. Vezi un desfrânat? Plânge-l! Și de multe ori îl ridici din păcat. De asta și Pavel nu scria numai, nici nu îndemna numai, ci și plângea cu lacrimi, sfătuind pe fiecare. Fie! Sfătuiești, Pavele, dar pentru ce și plângi? Pentru că dacă nu reușește sfatul, să ajute lacrimile.[…]
Ai văzut buboi? Ai văzut boală de nevindecat, nu la un om, nu la doi; nu la zeci, ci la mii? Ce s-a întâmplat apoi? Dumnezeu le spune: Spălați-vă, curățiți-vă! (Isaia I, 16). Este, oare vreun păcat, care să aducă deznădejde? Nu! Însuși Dumnezeu le spune: Nu vă ascult pe voi și totuși, Doamne ce le spui: Spălați-vă! Cu ce scop le spui aceste cuvinte? Sunt de folos și unele și altele. Cele dintâi: Nu vă ascult pe voi, ca să înfricoșez; acestea: Spălați-vă, ca să atrag. Dar dacă nu-i asculți, nu au nădejde de mântuire; iar dacă nu au nădejde de mântuire, pentru ce le spui: Spălați-vă!
Dumnezeu le spune asta, pentru că este Tată iubitor, singurul bun și-i este milă de ei mai mult decât îi este milă unui tată de copiii lui. Și ca să afli că e Tată, le-a spus Ce voi face, Iudo? (Osea XI, 9). Cum, Doamne, nu știi ce vei face? Știu, dar nu voiesc. Păcatele lor îmi cer să-i pedepsesc, dar marea Mea iubire de oameni Mă oprește. Ce-ți voi face? Te voi cruța? Dar ai ajuns mai trândav! Să te pedepsesc? Dar Mă oprește iubirea Mea de oameni! Ce-ți voi face? Să te pun ca pe Sodoma și să te distrug ca pe Gomora? Dar s-a întors inima mea.
Cel nepătimitor grăiește ca om pătimitor. Dar, mai bine spus, ca o mamă cu copilul ei. S-a întors inima Mea, ca inima unei mame. Dar nu s-a mulțumit cu cel dintâi cuvânt, ci a adăugat: M-am tulburat întru părerea Mea de rău. Cum? Se tulbură Dumnezeu? Doamne ferește! Dumnezeu nu se tulbură. Dar, după cum am spus, Dumnezeu se folosește de cuvintele de care ne folosim noi. „S-a tulburat inima Mea, Spălați-vă, curățiți-vă!“.
Ce vă făgăduisem? Că Dumnezeu ia păcătoșii, care se pocăiesc, plini de mii și mii de păcate, plini de buboaie și-i vindecă atât de desăvârșit, că nu le mai rămâne nici urmă de păcate, că nu le mai rămâne semn, nu le mai rămâne mărturie.
Spălați-vă, curățiți-vă, scoateți vicleniile din sufletele voastre! învățați-vă să faceți bine! (Isaia I, 16,17). Ce bine poruncești să facă? Ajutați pe orfan, faceți dreptate văduvei (Isaia I, 17). Nu sunt grele poruncile; ci acelea pe care ni le impune și firea.
Veniți să stăm de vorbă, zice Dumnezeu (Isaia I, 18). Faceți voi puțin și Eu adaug restul. Dați-Mi voi puțin și Eu dăruiesc totul. Veniți! Unde să venim?
- La Mine, la Cel pe Care L-ați supărat, pe Care L-ați mâniat, la Mine cel ce am spus: Nu vă ascult pe voi, ca înfricoșați de amenințarea Mea, să-Mi potoliți mânia. Veniți la cel ce nu vă ascultă, ca să vă ascult.
- Și ce faci, Doamne?
- Nu las semn, nu las mărturie, nu las urmă. Veniți să stăm de vorbă, zice Domnul. Dacă vor fi păcatele voastre stacojii, ca zăpada le voi albi.
- Nu mai rămâne urmă, nu mai rămâne semn?
- De vor fi păcatele ca roșeala, ca lâna le voi albi.
- Nu-i mai rămâne negreală? Nu mai rămâne pată? Cum se face, asta?
- Au fost oare altele făgăduințele? Nu! Gura Domnului a grăit acestea! Ai văzut nu numai măreția făgăduințelor, ci și vrednicia Dăruitorului. Că lui Dumnezeu toate îi sunt cu putință. Cel ce face din murdar curat.
Ascultându-L, dar, pe El și cunoscând leacul pocăinței, Lui să-I înălțăm slavă, că a Lui este mărirea și puterea în veci, Amin.
BIBLIOGRAFIE: Sfîntul Ioan Gură de Aur, Dascălul pocăinței. Omilii șicuvântări, Ed. Sfintei Episcopii a Râmnicului, Rîmnicu Vâlcea, 1996