Sărbătorit în Apus la 11 noiembrie, Sfântul Martin nu a fost atât de popular în îndepărtatul Răsărit, unde în aceeași zi sunt pomeniți Sfinții Martiri Mina, Victor și Vichentie, dar și Sfânta Muceniță Ștefanida (în latină, Corona, ceea ce i-a adus în zilele noastre o faimă neobișnuită). Lor li se adaugă Sfântul Teodor Studitul, apărătorul cultului icoanelor. Sinaxarul din Minei pomenește însă în următoarea zi, 12 noiembrie, pe doi sfinți cu numele Martin: primul este Preacuviosul Părintele Nostru Martin de Tours, făcătorul de minuni, episcopul Franciei, despre care se amintește cum mai înainte, ca soldat, și-a împărțit haina cu un sărac. Mai târziu, după ce a sihăstrit timp de șapte ani, a ajuns episcop de „Constantia”, săvârșind numeroase minuni. Al doilea este Preacuviosul Părintele nostru Martin, Episcopul Tarachinului. În scurta sa biografie este amintită originea din „Saboria Tafoniei”, viața sa ca misionar creștin și pustnic pe insula „Talariei” din „marea Tirinichiei” iar apoi păstorirea sa ca episcop iubitor de săraci în „Tarachin”. Compilatorul sinaxarului nostru bisericesc a avut două surse independente despre viața sfântului, pe care însă nu le-a combinat, dovedind că în lumea bizantină numele de țări, cetăți și locuri din Apus deveniseră cu totul necunoscute. Mai întâi de toate, pentru a stabili identitatea celor doi presupuși ierarhi apuseni cu același nume, este necesară o incursiune în viața acestui Sfânt Ierarh al Bisericii.

Biografia unui ierarh ascet

Sfântul Martin s-a născut pe la anul 316 în Savaria, provincia Panonia (și nu „Tafonia”, azi Szombathely, în Ungaria), ca fiu al unui tribun roman păgân, dar a primit o educație creștină în Pavia, orașul natal al tatălui său, devenind catehumen la vârsta de zece ani. Făcând ascultare de fiu, a trebuit să  recruteze în armata imperială romană, făcând parte din garda de corp a împăratului Constantin II. Relocat în legiunile de cavalerie de la Amiens (în Galia), odată a întâlnit la poarta orașului un cerșetor aproape dezbrăcat. Făcându-i-se milă, și-a tăiat cu sabia în două pelerina soldățească (numită în latină „cappa”), dăruindu-i jumătate din ea celui aflat în nevoie. În noaptea ce a urmat, L-a visat pe Domnul Hristos Care i-a dezvăluit că El însuși s-a aflat în chipul săracului.

La scurtă vreme după această întâmplare, în anul 351, soldatul Martin a fost botezat de Sfântul Ilarie, episcop de Pictavium (Poitiers). Cinci ani mai târziu a cerut să fie eliberat din slujba militară, spunând că nu mai dorește să verse sânge și că, dacă ar crede cineva că părăsește serviciul militar din lașitate, va merge înaintea armatelor inamice în prima linie, dar fără arme. Avea pe atunci 40 de ani.

Hirotesit exorcist de Sfântul Ilarie, s-a întors în patria sa, convingându-și mama să se boteze, iar apoi a mers în misiune în partea de nord a Italiei, trăind o perioadă ca pustnic pe insula Gallinaria (și nu „Talaria”, probabil o corupție a numelui provenind de la „Ilarie”). Apoi și-a continuat viața singuratică la Ligugé, aproape de sediul episcopal al părintelui său duhovnicesc. Aici a înființat și prima mănăstire din Galia, la anul 361, impresionând prin viața sa ascetică, grija pentru săraci și minunile săvârșite. Biografii săi menționază că a fost ales episcop de Tours la insistențele poporului, pe la anul 371. Legenda spune că s-a ascuns într-un coteț pentru a nu fi hirotonit, dar gâștele aflate acolo l-au trădat, astfel încât într-un final a acceptat slujba arhieriei, cu condiția să fie lăsat să trăiască alături de călugării săi în mănăstirea Marmoutier, situată de partea cealaltă a Loarei, venind în cetate doar pentru câteva zile pe săptămână. Ca episcop și-a continuat modul de viață foarte ascetic, trăind împreună cu ceilalți monahi din comunitatea sa exclusiv din donații, fără bunuri personale, ocupându-se cu studiul Scripturilor. Mănăstirea a devenit curând centrul misiunii creștine din Galia, care s-a dezvoltat foarte mult fiindcă Sfântul își vizita în fiecare an comunitățile călătorind pe jos, sau pe un măgar, propovăduind Evanghelia cu puterea exemplului personal de rugăciune, post aspru, milostenie și umilință.

Sfântul Martin a  fost chemat la o judecată la curtea imperială din Trier, în 386, împotriva episcopului Priscilian de Ávila și a unei grupări ascetice de orientare gnostică din Spania. Deși împăratul Magnus Maximus și chiar mulți episcopi voiau să-l condamne pe Priscilian la moarte, Sfântul Martin cu autoritatea sa, deși nu era de acord cu erezia prisiciliană, i-a determinat pe aceștia să renunțe, arătându-le că orice vărsare de sânge contrazice principiile creștine.

A trecut la cele veșnice aflându-se într-o călătorie misionară, la 8 noiembrie 397. Mii de credincioși, călugări și fecioare l-au petrecut pe drumul de 40 de kilometri până la Tours, arătând dragostea de care ierarhul s-a bucurat. Ziua înmormântării sale, 11 noiembrie, a devenit și ziua sa de pomenire, Episcopul Martin fiind primul sfânt occidental pomenit fără să fi fost martir, așa cum în Răsărit, un alt mare ascet, Cuviosul Antonie cel Mare (+356), este prima persoană trecută în rândul sfinților care și-a vărsat sângele pentru Hristos nu într-o zi, ci de-a lungul întregii vieți.

Popularitatea Sfântului Martin în Apus a crescut de-a lungul timpului. Sfântul Paulin de Nola, impresionat de viața acestuia, a întemeiat o mănăstire în orașul său. Retorul Sulpicius Severus, un prieten al sfântului, a alcătut prima biografie a acestuia, pe la anul 395, foarte populară în Evul Mediu. O altă lucrare biografică a fost alcătuită de un urmaș al său în scaunul episcopal, Sfântul Grigorie, o sută de ani mai târziu.  Curând s-au construit în tot Apusul numeroase mănăstiri și biserici patronate de Sfântul Martin. Numai în Franța, astăzi 237 de localități și aproximativ 3600 de biserici îi poartă numele. Iar până azi, copiii din Germania merg în procesiuni cu felinare aprinse în noaptea Sfântului Martin, cântând despre dărnicia lui, purtând straie care contrastează cu tradiția nu la fel de pioasă a Halloween-ului.

Sfântul Martin și capela

Popularitatea ierarhului a fost apreciată și de clasele înalte. La o sută de ani de la mutarea Sfântului Martin, regele franc Clovis (466-511) l-a declarat pe ierarh drept protector al casei regale. Pelerina ostășească înjumătățită („cappella”), pe care Sfântul Martin a împărțit-o în tinerețea sa cu săracul, era una dintre cele mai importante relicve ale casei regale carolingiene, păstrându-se în paraclisul unde erau înmormântați regii, motiv pentru care încăperea s-a numit „cappella”. Ba chiar numele capitalei francilor a primit denumirea de „Aix-la-Chapelle” (în germană, Aachen), iar micile încăperi din alte catedrale sau palate, destinate serviciilor liturgice în cercuri restrânse, au ajuns să se numească, mai întâi în Apus iar în epoca modernă și la noi, capele.

Postul Sfântului Martin sau Postul Crăciunului?

Ziua înmormântării Sfântului Martin era sărbătorită în Apus printr-o masă abundentă, servindu-se carne de gâscă – potrivit tradiției, pentru că Sfântul a fost trădat de gâște, fiind găsit astfel de popor și hirotonit episcop. Un alt ierarh de la Tours, Sfântul Grigorie, nota în cartea sa Istoria Francilor că Sfântul Perpetuus (și el, tot episcop de Tours) a poruncit în anul 480 ca tot poporul să țină trei zile de post pe săptămână (lunea, miercurea și vinerea), de la sărbătoarea Sfântului Martin până la Crăciun. Mai degrabă postul avea un caracter penitențial, fiind o formă de urmare a vieții ascetice a Sfântului Martin și abia în al doilea rând servea ca pregătire pentru prăznuirea Nașterii Domnului. Pentru câteva secole, tradiția postirii chiar s-a dezvoltat: un sinod episcopal de la Tours (567) poruncea monahilor ca, de la ziua Sfântului Martin și până la Crăciun, să se abțină de la consumul de carne. La scurtă vreme, sinodul de la  Maçon (581) stabilea pentru tot poporul, fără a fi însă poruncă obligatorie, postul de carne în aceeași perioadă. Peste câteva secole însă tradiția își pierdea din putere, iar accentul a trecut treptat pe ritualurile de pregătire a Crăciunului. Astfel, pe la începutul mileniului al II-lea s-a încetățenit rânduiala celor patru duminici ale Adventului (latinescul „adventus” fiind o referire la apropierea momentului venirii în lume a Domnului). Postul a dispărut aproape cu totul astăzi în țările apusene însă aici, pe masa de Crăciun nu se află produse din carne de porc, ci gâsca  - îngrășată pe vremuri în timpul postului de 40 de zile în amintirea Sfântului Martin.

Lucrurile au stat cu totul altfel în Răsărit, unde Postul Crăciunului s-a dezvoltat abia în vremea în care el începea să fie ignorat în Occident. În această parte a vechiului Imperiu Roman, izvoarele timpurii aminteau de șapte zile de post înaintea Nașterii Domnului. Abia după Marea Schismă, mai precis în anul 1166, rânduiala celor patruzeci de zile de post a fost generalizată în Biserică printr-o poruncă a Patriarhului Ecumenic Luca Chrysoverghis. Armenii, care rupseseră de mult comuniunea cu Constantinopolul, păstrează încă tradiția veche, postind numai șapte zile înainte de Crăciun.

Nimeni sau aproape nimeni nu poartă în zilele noastre, în țările de tradiție ortodoxă, numele Martin, mult mai popular în Occident. Viața sa însă este pentru toți creștinii un exemplu de urmare cu acrivie a poruncilor Mântuitorului Hristos, împărțind cu săracii posesiile cele mai comune, respectând cu strictețe postul, refuzând cu abstinență să se asemene lumii și, mai presus de toate, refuzând cu orice preț vărsarea de sânge.