Prin analiza exhaustivă și aprofundată a părintelui Filotheu, acest interviu devine nu doar o evocare biografică, ci o transmitere autentică a duhului său.

Grigore Constantin: Preacuvioase Părinte, vă mulțumim că ați primit să vorbiți cu noi despre un sfânt puțin cunoscut în lume printre mireni, dar mare înaintea lui Dumnezeu: Sfântul Cuvios Nectarie Protopsaltul. Cine a fost el și ce moștenire a lăsat în tradiția cântării bizantine?

Filoteu Monahul: Mă bucur să pot fi de folos și prin această mijlocire iubitorilor muzicii bisericești și ai sfinților melozi. Este un prilej de îndoită bucurie faptul că recent a fost recunoscută sfințenia Cuviosului Nectarie Protopsaltul, de către Patriarhia de Constantinopol, la propunerea părintelui patriarh Daniel și a Sinodului Bisericii Ortodoxe Române. Încă din vremea vieții sale era cunoscută în Muntele Athos și în România și în toată lumea ortodoxă viața sa cuvioasă și darul dumnezeiesc dăruit lui pentru înfrumusețarea sfintelor slujbe ale Bisericii.

Despre Cuviosul Nectarie cunoaștem câteva amănunte în cele două scurte Vieți ce i s-au dedicat și în diferite însemnări de prin manuscrisele din Athos și din țară. Trebuie menționat faptul că, din păcate, în pofida bibliografiei ce i s-a dedicat, a cataloagelor de manuscrise athonite, a diferitelor ediții psaltice care cuprind compozițiile sale, nu există nici un studiu temeinic dedicat vieții și activității sale. Nici nu ar fi foarte ușor de împlinit un astfel de studiu, dat fiind că manuscrisele sale muzicale se întind pe mai mult de jumătate de secol și sînt departe de a fi cunoscute, multe dintre ele fiind răspândite prin diferite fonduri, în principal din Muntele Athos, România, Grecia și Republica Moldova, iar acestea cuprind creații în limbile română, greacă și slavonă.

Am publicat în anul 2017 (în prefața Doxastarului lui Iacov apărut la editura Scara) cele două scurte Vieți ce i s-au dedicat de către părinți care l-au cunoscut direct pe Sfântul Nectarie Protopsaltul, și anume cea scrisă de istoricul Schitului Prodromu, Schimonahul Irinarh Șișman, și cea scrisă de ucenicul său direct, Monahul Paisie Lambru. Prima este mai scurtă și mai imprecisă, dar oferă câteva detalii importante. A doua arată o cunoaștere mult mai bună a vieții cuviosului și se verifică cu detalii ale vieții sale întâlnite în alte surse. Ele sînt principalele noastre izvoare pentru alcătuirea unei Vieți mai complete a Sfântului Nectarie Protopsaltul.

Înainte de a căuta eroismul duhovnicesc al sfinților monahi, ar trebui să vorbim despre eroismul în Hristos al familiilor creștine. Părinții Sfântului Nectarie Protopsaltul au avut opt copii, dintre care cinci au intrat în viața monahală. Pe tatăl său îl chema Vasile Crețu și era un creștin evlavios din Huși. Fratele mai mare al Cuviosului Nectarie era un monah Athanasie, cu treizeci de ani mai în vârstă, care i-a fost model și povățuitor duhovnicesc, iar alte trei surori au intrat și ele într-una din mănăstirile de maici din județul Neamț (probabil Agapia). O familie care a născut și crescut opt copii, dintre care pe cel întâi născut l-a dăruit lui Dumnezeu și apoi și pe ceilalți copii pe care i-a socotit cu înclinare spre cele sfinte, dându-le cea mai sfântă educație în mijlocul tulburărilor lumii, este de socotit ca o adevărată pepinieră de eroi ai lui Hristos și acolo trebuie căutate rădăcinile cele bune și sfinte. Dacă socotim vremea intrării în Mănăstirea Neamț a Cuviosului Athanasie Crețu anii 1790-1794, putem înțelege că există o posibilitate destul de mare ca fratele Cuviosului Nectarie să-l fi cunoscut personal pe Sfântul Paisie Velicicovschi și că înșiși părinții săi Vasilie și Joița și-au dorit ca întâiul lor născut să devină ucenic al celui mai mare sfânt în viață din vremea lor.

Sfântul Nectarie Protopsaltul s-a născut în anul 1804 la Huși, iar din botez s-a numit Nicolae. Fratele său mai mare era, precum am spus, monah la Mănăstirea Neamț și alături de el și-a petrecut întreaga sa viață monahală, până la mutarea aceluia la cele cerești în 1872. Pe la 1817 Nicolae a fost dat la școală să învețe să citească, să scrie și să socotească și să vorbească limba greacă, pe lângă arhiereul Grigorie Efesios, un fost monah vatopedin care locuia în acei ani în Mănăstirea Golia din Iași. După ce a terminat anii de școală elementară, a învățat și psaltichie, cu același arhiereu din Golia, remarcându-se de copil pentru însușirile sale muzicale unice și pentru istețimea sa. Probabil în vâltoareaevenimentelor din 1821-1822 a fost luat de fratele său Athanasie Monahul și dus la Mănăstirea Neamț. După câțiva ani de noviciat, în 1824 a fost călugărit sub numele Nectarie și propus la scurtă vreme pentru hirotonia întru diacon, fiind remarcate calitățile sale muzicale de către egumenul Dometian. Ceea ce nu a remarcat, însă, egumenul a fost iubirea de sihăstrie a tânărului monah, care iubea rugăciunea isihastă mai mult decât orice. Fugind de hirotonie în pădure, la întoarcerea în mănăstire a aflat că nu va scăpa de hirotonie, drept care la scurtă vreme a plecat împreună cu fratele său Athanasie la Mănăstirea Ciolanu din județul Buzău. A rămas acolo doi ani, în compania unor nevoitori care se ocupau cu rugăciunea lui Iisus, dar și de acolo au trebuit să plece când i s-a cerut iarăși să primească hirotonia. Astfel au ajuns împreună la Căldărușani, unde s-au așezat la liniște, la Cocioc, în afara mănăstirii. Aici au stat mai mulți ani, până în 1835, când a plecat într-un lung pelerinaj cu fratele său la Ierusalim. Să nu trecem cu vederea că la Cocioc funcționa tipografia unde în 1834 fusese chemat Sfântul Macarie Ieromonahul să tipărească Viețile Sfinților, deci s-au cunoscut bine și aproape sigur au cântat împreună în acei ani la Mănăstirea Căldărușani.

Biografiile sale nu ne spun nici că a plecat la Ierusalim, ci aceasta o aflăm din cel mai vechi manuscris muzical copiat de Sfântul Nectarie, o antologie integral în limba greacă copiată în sfânta cetate în anul 1836. Nu știm dacă din ȚaraSfântă s-a întors la Mănăstirea Căldărușani sau a plecat cu fratele său Athanasie direct în Muntele Athos. Știm doar că în Athos au ajuns în 1842 și s-au așezat la Schitul Sfînta Ana. Sper să nu greșesc, dar cred că a fost în anul 1845, când auzindu-l grecii cântând, l-au numit protopsalt al Muntelui Athos, o funcție pe care o primește cel mai bun dintre psalții aghioriți și care are datoria să conducă și școala de psaltică a Sfântului Munte. Motivul pentru care majoritatea monahilor athoniți au preferat să pună un român ca protopsalt al Sfântului Munte, în pofida faptului că erau mulți psalți greci de o mare măiestrie în acea vreme în Athos, așa cum am și descoperit prin zeci și sute de manuscrise, este unul singur: părinții aghioriți au remarcat o combinație uluitoare între talentul muzical dumnezeiesc al Sfântului Nectarie și stilul athonit de cântare pe care îl moștenise de la dascălul său vatopedin din Iași. Adăugând la acestea și trăirea sa isihastă, care se aude în cântare atunci când rugăciunea este lucrată, este evident că Sfântul Nectarie a reprezentat alegerea desăvârșită pentru ei, pentru care în acel binecuvântat moment nu a mai contat naționalitatea tânăruluiprotopsalt. Ce auzeau părinții aghioriți era nu un român cântând grecește, ci un înger în trup cântând cu cea mai mare măiestrie în oricare dintre cele trei limbi de cult din Athos, și aceasta în stil curat athonit.

În anul 1854 Sfântul Nifon Prodromitul, care locuia și el atunci la Sfînta Ana, a hotărât să construiască un schit românesc și a primit binecuvântarea chinonitei și a Marii Lavre pentru această osteneală. Sfântul Nectarie, cu care era vecin, a mers și el împreună cu ceilalți monahi români de la Sfînta Ana la Prodromu și împreună cu fratele său Athanasie s-au implicat activ în construirea bisericii și a întregului schit.

Datoria protopsaltului Athosului este să participe la privegherile unde este chemat și unde i se oferă conducerea analoghionului din dreapta. Avem mărturia lui Constantin Erbiceanu care l-a auzit pe Sfântul Nectarie cântând și se lăuda cu aceasta, afirmând într-o însemnare că era de loc din Huși și „neîntrecut în cântare de nimeni în tot SfântulMunte”. Alte însemnări spun că mirenii și monahii se înghesuiau în jurul său și se suiau pe străni și pe ferestre ca să-l vadă cântând cu glasul său unic, pentru care grecii l-au și numit „Noul Cucuzel”, o denumire pe care o primise o singură dată un monah Ioasaf, cu două sute de ani înainte. Istoricul prodromit Irinarh Șișman confirmă aceasta: „când cânta am apucat de am văzut că se grămădeau oamenii unul peste altul ca să-l vadă cântând”. Biograful său Paisie Lambru spune cam același lucru: „toți îl numeau Ioan Cucuzel, glas de înger. Când începea Fericitul Nectarie a cânta la strană, lumea toată se îmbrâncea cât unul pe altul să suia ca să-l vadă pe Nectarie cântând, era o mare turburare, năvălea unul asupra altuia, încât 6 jandarmi nu-i puteau opri pe cei erau acolo strânși, monahii și mirenii”. Acesta este și motivul pentru care un invidios psalt constantinopolitan a încercat să-l otrăvească, după o priveghere la hramul Mănăstirii Iviron, iar Sfântul Nectarie, înțelegând ce i se întâmplă, s-a dus și a băut uleiul din candela Maicii Domnului Prodromița, care l-a izbăvit de moarte. Dar acesta este și motivul pentru care nu a mai acceptat să meargă la hramurile unde era invitat, cu excepția Marii Lavre, pe teritoriul căreia se află Schitul Prodromu. Ca urmare, chiar dacă în manuscrise este numit „Protopsaltul” până la sfârșitul vieții sale, Sfântul Nectarie s-a retras din ascultarea aceasta, cel mai probabil după incidentul de la Iviron. Un manuscris românesc din Prodromu, datat 1868, îl numește „fostul protopsalt al Sfântului Munte Athos”. Ca urmare, și școala de psalți de la Prodromu a fost școala exclusivă a Cuviosului Nectarie, nefiind niciodată școala oficială a întregului Munte Athos.

Ca să fac un corolar la cele spuse: gramofonul a fost patentat în 1877, câțiva ani mai târziu a început producția sacomercială, în 1895 statul austro-ungar a început prin decret imperial să înregistreze folclorul țăranilor pe cilindre acustice, dar nu s-a gândit nimeni să-l înregistreze pe Sfântul Nectarie? Până astăzi nu avem nici o mărturie în acest sens. Sigur că el nu a fost de acord nici să fie fotografiat, și cu toate acestea părinții au reușit să-l înduplece. Apropo, nici fotografia aceea nu se știe pe unde ar putea fi…

Revenind la viața sa, știm că renumele său i-a determinat pe părinții iubitori de autentic din tot Muntele Athos să vină și să învețe de la el meșteșugul cântării. Știu de la ucenicii Sfântului Dionisie Ignat de la Colciu că una din metodele Cuviosului Nectarie de a preda cântările largi (papadice și stihirarice) era aceea ca în toiul exercițiului dat ucenicilor să lovească din când în când peste degete pe cel care cânta foarte atent la formule și la ornamente și să-l întrebe: „Ia spune, ce cuvânt ai cântat acum?” Mie ca muzician îmi confirmă ceea ce bănuiam cu privire la marii psalți ai acelui veac: gândirea lor muzicală nu se oprea la melos, la maniera de interpretare sau la tehnica vocală, ci era orientată în primul rând pe esența textului liturgic, toată partea muzicală fiind înțeleasă de ei în profunzime ca fiind veșmântul de har care îmbracă textul revelat, iar focusul şi atenţia lăuntrică a sufletului lor era în primul rând la substanța imnografică îmbrăcată de melos, astfel transformând cântarea în rugăciune pură.

La Prodromu, văzând dragostea de cîntări dumnezeiești a ucenicilor săi, Sfântul Nectarie a început să și compună. După anul 1860 avem primele sale traduceri și compoziții cunoscute: Doxastarul lui Iacov (1863) în limba română, Prohodul Mîntuitorului (1866) după podobiile scurte și cu textul Cuviosului Iosif Hașdeu de la Mănăstirea Neamț (+1813), axioanele în limbile română, greacă și slavonă, troparele papadice pe opt glasuri pentru marile sărbători în limbile română și greacă, traducerile din repertoriul athonit, anixandarii după rânduiala Mănăstirii Neamț (adică mari, mijlocii și mici) pentru privegherile de peste an, etc. A continuat să compună până în ultimul deceniu al vieții sale și a lăsat un uriaș tezaur de compoziții și traduceri care nici până în ziua de astăzi nu a fost inventariat, cu atât mai puțin publicat. O lucrare sistematică, bazată pe documente, dedicată vieții și activității sale, încă nu s-a făcut, deși este absolut necesară.

După 1872, anul în care fratele său, în vârstă de 98 de ani, s-a mutat la cele cerești, Sfântul Nectarie s-a mutat în chilia acestuia de la Vigla (unde locuiește acum monahul Iosif, psaltul grec care a învățat atât de bine limba română) și a locuit acolo ca un sihastru până în 1884, când Marea Lavră a încercat să-l determine prin ascultare să se mute în chinovia unde cântaseră altădată Cuvioșii Ioan Cucuzel, Maxim Cavsocalivitul, Grigorie Palama, Filothei Kokkinos și atâția alți uriași sfinți muzicieni. Din 1884 până la săvârșirea sa din anul 1899 a locuit în Schitul Prodromu, preocupându-se cu rugăciunea neîncetată. Părinții îl vedeau venind la masa de obște și la slujbe, unde nu cântaîntotdeauna. Probabil că era încă în putere la vârsta de 92 de ani dacă a putut să coboare până la mare cei mai mult de 200 de metri de pe buza Viglei, cu gândul de a-și spăla niște haine și a alunecat pe stânci și s-a rănit foarte tare, din ispita vicleanului diavol. Noi îl reținem pe Sfântul Nectarie Protopsaltul ca pe un vas al Duhului Sfânt căruia i s-au dat niște mari talanți, atât prin cântarea la slujbele Bisericii, cât și prin traduceri și compoziții, dar și prin darul pedagogic, însă realitatea despre care foarte puțini vorbesc este aceea că el a fost toată viața un sihastru, un liniștitor, și tot ce și-a dorit întreaga sa viață, luând ca pildă pe Sfântul Paisie Velicicovschi și pe fratele său Athanasie, a fost să slujească neîncetat lui Dumnezeu prin rugăciunea lui Iisus și liniștire. Din păcate nu ni s-au păstrat mărturii scrise, dar socotesc că dacă cineva l-ar fi întrebat despre tainele rugăciunii ar fi putut spune cu mult mai multe decât despre tainele muzicii…

În privința ucenicilor, viața scrisă de Monahul Paisie Lambru spune că primii ucenici au fost 20 de monahi greci tineri care au venit să învețe de la el încă de când era la Schitul Sfînta Ana, la anii ~1845-1850. Cu siguranță numărul acestora a crescut de la an la an și a devenit o cinste pentru psalți să afirme că sînt ucenicii Sfântului Nectarie. De asemenea, o cinste la fel de mare era și pentru ucenicii ucenicilor (din care a făcut parte Sfîntul Dionisie de la Colciu), așa cum am mai observat cu un alt dascăl român poposit în Athos pentru o vreme – Cuviosul Calist Moldoveanul, care fusese profesor de muzică la Constantinopol după anul 1700 –, care și acesta era ținut la mare cinste de ucenici și de ucenicii ucenicilor săi. Într-un fel, dacă înțeleg bine, și părintele Dionisie Firfiris (+1992), marele și inegalabilul protopsalt al Athosului, este rod al școlii conduse de Sfîntul Nectarie vreme de atîtea decenii.

Multe dintre compozițiile Sfîntului Nectarie i-au fost tipărite încă în timpul vieții și au fost învățate pe din afară de generații întregi de psalți: români, greci, bulgari și sîrbi. Pot spune fără să greșesc că după spectaculosul veac al XVII-lea, psaltica athonită și-a atins maximul creației și interpretării în vremea Sfîntului Nectarie Vlahul, Protopsaltul Muntelui Athos, Noul Cucuzel.

G.C.: În documentele grecești, Sfântul Nectarie Protopsaltul este numit ,,al doilea Cucuzel” și ,,protopsaltul protopsaltilor de la Muntele Athos”. Trebuie să precizăm aici  că sfântul este un produs al școlii de psaltichie de la Huși. După cum știți, afirmațiile unor  bizantinologi greci, cum sunt cele ale lui Gheorghios Papadopoulos, ne induc în eroare. Acesta e de părere că Sfântul Nectarie nu s-a format în orbita școlii de psaltichie de la Mănăstirea Neamț, diminuând astfel rolul psalților români în istoria muzicii bizantine. Aș vrea să zăbovim un pic, aici, și să ne vorbiți despre veritabila școală de psaltichie în care s-a format Cuviosul, alături de celălalt Nectarie – Frimu.

Filoteu Monahul: Sigur că și școala de la Huși a fost un creuzet pentru mulți psalți excepționali ai veacului al XIX-lea, și poate că și anterior au fost unii despre care nu cunoaștem încă prea multe. Ca să punem lucrurile în context, recomand celor ce doresc să cunoască mai mult să lectureze măcar o parte din documentele publicate de profesorul Costin Clit în volumul „Documente privind istoria Episcopiei de Huși” tipărit acum cîțiva ani, care în peste 1100 de pagini adună munca de câteva decenii a unui neobosit arhivist. Între acestea putem găsi și câteva referințe la câțiva din psalții veacului al XIX-lea. Episcopia Hușilor a cuprins de la întemeiere, din 1598, până la 1821, județele din marginea Prutului și întreaga Basarabie. Am găsit câteva manuscrise extrem de valoroase din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea care au fost folosite de psalții basarabeni la slujbe înainte de anul 1800, ele conținând cele mai frumoase și mai complexe compoziții ale epocii aceleia, ca mărturie a virtuozității lor. Spre exemplificare pot aminti de două Stihirareale arhiereului Gherman Neon Patron (+1677), care conțin cîntările pentru vecerniile și utreniile de peste an, de la sărbători și de la sfinții mai cunoscuți, care sînt martorii unei măiestrii excepționale a psalților hușeni și basarabeni.

Prima referință documentată privitoare la Nectarie Frimu este dintr-o scrisoare a episcopului de Huși, Sofronie Miclescu, către Mitropolitul Veniamin Costachi, din Aprilie 1838, în care îl anunță că ierodiaconul Nectarie și stolnicul Neculai au tradus toate cântările liturghiei și că roagă să fie verificată traducerea și compozițiile pentru a fi date în tipar. Faptul că în prefața Liturghierului psaltic tipărit la 1840 în Mănăstirea Neamț ierodiaconul Nectarie îi mulțumește episcopului Sofronie Miclescu (ierarh al Hușilor între 1826 și 1851) că l-a dat la școala de muzică a episcopiei arată un singur lucru: la vremea în care Nectarie Frimu abia învăța psaltică la Huși, Sfîntul Nectarie Protopsaltul era deja un strălucit psalt și datorită iubirii de liniștire fugise deja din Mănăstirea Neamț și poate chiar din Mănăstirea Ciolanu în căutarea unei vieți de sihăstrie, ca o turturică în pustie, ca să citez o metaforă a unui sfînt din Patericul Egyptean.

Formarea muzicală a Sfântului Nectarie Crețu se datorează ierarhului grec Grigorie Efesios, care i-a și imprimat stilul de cântare athonit, în Mănăstirea Golia din Iași, între ~1817-~1821. Tot în Golia în acei ani preda muzică, după vechea sistimă (vechile notații și vechile compoziții) un genial muzician, anume Nichifor Cantuniari din Hios, fost profesor în Antiohia Syriei şi în Constantinopol. Gândiți-vă doar ce însemna să îi ai la slujbă în Mănăstirea Golia pe profesorii de muzică ai Sfântului Nectarie!… Și tot în Iași, probabil la școala de lângă Mănăstirea Trei Ierarhi, predau Noua Metodă doi celebri muzicieni veniți de la Constantinopol: Gheorghe Lesvios și Grigorie Vizantie (devenit prin călugărie Gheorghe Paraschevadis sau Paraschiadis), care mai apoi a ajuns protopsalt al Curții Domnești și al Mitropoliei Iașilor. Cu aceștia doi din urmă a învățat Sfântul Nectarie notația muzicală actuală, pe care o stăpânea atât de bine. Din 1821 a fost luat de fratele său Athanasie la Mănăstirea Neamț și acolo și-a desăvârșit măiestria muzicală cu ucenicii Cuviosului Iosif Hașdeu (protopsaltul obștii Sfântului Paisie), anume Calinic Ieromonahul și mai tânărul Visarion Duhovnicul, ca să dau doar două nume mai cunoscute. Părintele Calinic, un geniu al compoziției muzicale, era cu siguranță și un geniu al interpretării și în acei ani era protopsalt al Mănăstirii Neamț. Faptul că Sfântul Nectarie a iubit obștea Mănăstirii Neamț și școala paisiană de muzică se poate regăsi pe pagina de titlu a Prohodului Mântuitorului, tradus după textul Cuviosului Iosif Hâjdău din Mănăstirea Neamț; pe această pagină a copiei trimisă în 1866 la Mănăstirea Noul Neamț din Basarabia, cuviosul se semnează astfel: „Nectarie Nemțeanul”. Cred că prin aceste informații devine limpede că legătura Sfântului Nectarie Protopsaltul cu Hușiul este strict aceea a locului de naștere, formarea sa muzicală fiind pe de o parte athonită și constantinopolitană, iar pe de altă parte nemțeană și paisiană.

G.C.: La Schitul românesc Prodromu, Sf. Nectarie Protopsaltul a îmbogățit tezaurul de spiritualitate românească cu manuscrise muzicale, la loc de cinste situându-se Doxastarul, Stihirarul, Prohodul Domnului și Mathimatarul. A tradus din greacă în limba română cântările lui Hrysafi, Antologhionul psaltic (Ms. 7 de la BMMB), a compus partituri cântate astăzi în toate mănăstirile, în parohii, la privegheri și hramuri. Preacuvioase Părinte, cum ar trebui să înțelegem contribuția Sfântului Nectarie Protopsaltul la tezaurul spiritual și muzical al monahismului românesc, luând în considerare lucrările sale de traducere, compoziție și păstrare a tradiției bizantine în limba română? Și în ce fel a influențat lucrarea liturgică și muzicală a Sfântului Nectarie Protopsaltul viața duhovnicească de astăzi, în mănăstiri și în parohii?

Filoteu Monahul: Cred că am lămurit mai devreme cele privitoare la compozițiile sale. Trebuie să le fim recunoscători monahilor români de la Schitul Lacu că începând cu 1997-98 au început să tipărească din traducerile și compozițiile Sfântului Nectarie Vlahul (iată un termen folosit pînă recent pentru românii de la nordul şi de la sudul Dunării) și în felul acesta l-au făcut încă o dată cunoscut psalților români și Bisericii sale. Uriașele contribuții ale cuviosului, regăsite în Liturghier, Vecernier, Utrenier și în celelalte volume sînt încă foarte departe de a cuprinde întreaga sa operă muzicală în limba română. Mare parte din axioanele sau chinonicele, mathimile sau irmoasele calofonice compuse de SfântulNectarie Românul sînt încă nepublicate, inedite, ca să dau doar câteva exemple. Îmi aduc aminte de un dulap întreg cu manuscrise dintr-unul din pridvoarele catholiconului de la Marea Lavră, pe care se află lanțuri groase și un deget de praf consistent, în care fără îndoială se pot regăsi manuscrise cu creațiile Sfântului Nectarie Protopsaltul, poate chiar autografe. Acel dulap nu este menționat nicăieri și nu știu dacă viitoarele volume dedicate catalogului de manuscrise muzicale ale Marii Lavre anunțate de profesorul Grigorie Stathis vor conține descrieri ale lor și nici nu știu în ce măsură o va face dacă e vorba de compoziții în limba română, așa cum același a trecut extrem de rapid prin manuscrisele muzicale românești de la Mănăstirea Sfântul Pavel, ale căror descrieri sînt la ani lumină de conținutul real al manuscriselor. Nu i se poate reproșa profesorului Stathis că nu cunoaște limba română, însă un catalog are anumite exigențe.

Aș face o mică paranteză aici: cei care au preluat compozițiile și traducerile Sfântului Nectarie și le-au editat fără kratimi, fără silabele speciale (acele n-uri și h-uri specifice formulelor muzicale psaltice în speciile stihiraric și papadic), înlocuindu-le cu liniuțe, ignorându-le sau repetând textul liturgic, fac un mare deserviciu înțelegerii muzicale a sfântului și a întregii tradiții psaltice a Bisericii. Cui nu-i plac aceste silabe speciale sau kratimile, să facă bine să nu le cânte. Dar să le ignori cu totul și să spui că Sfântul Nectarie Protopsaltul nu a cântat kratimi sau nu a compus kratimi este o jignire la adresa sa și la adresa inteligenței noastre.

De asemenea, trebuie știut că Stihirarul tipărit la Schitul Lacu în 2007 și 2012 (și poate mai sînt și alte ediții mai noi), acela care conține stihiri irmologice puse pe podobie în Schitul Prodromu în veacul al XIX-lea, nu îi aparține Sfântului Nectarie. El a cântat de pe această carte, însă osteneala potrivirii textului românesc pe podobiile irmologice athonite îi aparține ieromonahului Gherontie Ionescu, un monah prodromit care în 1865 s-a gândit să așeze pe formele podobiilor largi așa cum erau cunoscute în Athos de la înaintași (în primul rând de la părintele Ioasaf Dionysiatul, care i-a apreciat pe părinții români de la Sfînta Ana și apoi de la Prodromu) stihirile pe podobie ale marilor sărbători de peste an. Foarte multe nu cunoaștem despre acest monah Gherontie Ionescu, care, conform unei însemnări, a viețuit în Athos 60 de ani și care după scris ar putea fi un ucenic al Cuviosului Visarion Duhovnicul de la Mănăstirea Neamț.

Revenind la opera Sfântului Nectarie, ea s-a răspândit în formă manuscrisă în vremea vieții sale în principal pe la mănăstirile noastre și mai puțin pe la parohiile (deși avem și astfel de exemplare) din România. Prima sa compoziție în limba română tipărită a fost axionul pe glas 1 tipărit de Ioan Zmeu în Utrenierul-Liturghier din 1892, reeditat în 1895. Aceasta dacă nu cumva una din variantele anonime ale stihirii doxastice „Ziua Învierii” tipărite de Neagu Ionescu în 1881 ca anonimă îi aparține de fapt Sfântului Nectarie. Singura tipăritură aproape integrală cu creația în limba română a cuviosului în vremea vieții sale este cea din 1898 şi îi aparține Ieromonahului Dometie Ionescu, viețuitor pentru o vreme al Schitului Darvari din București (schit care, în acea epocă, precum era și schitul Bucium de la Iași, erau metoace ale Schitului Prodromu din Athos). 1898 este ultimul an de viață al Sfântului Nectarie Protopsaltul și din păcate abia atunci au putut vedea lumina tiparului câteva selecții din marele tezaur muzical al Prodromului, în principal cântări pentru liturghie. O altă lucrare tipărită în 1909 de către Ieromonahul Dometie Ionescu e subțirică și conține foarte puține cântări liturgice, majoritatea fiind creații folclorice căutate în epocă (și chiar și astăzi): cântece de stea, și altele (precum „O, prea-frumoasă pustie”), pe care astăzi le-am putea include în repertoriul de pricesne. Frumușele, dar non-liturgice, chiar dacă textul lor este alcătuit din poezii religioase. Nici una dintre aceste creaţii din cărticica tipărită în 1909 nu îi aparține Sfântului Nectarie, care era un monah foarte autentic și care aproape sigur nu vedea locul acestor creații extra-liturgice nici în interiorul, nici în afara slujbelor Bisericii.

Din păcate, Antologia tipărită în 1898 nu prea a fost receptată în epocă, cu excepția mănăstirilor. Până la al doilea război mondial au fost preferate compozițiile lui Ștefanache Popescu (care la anii 1890-1900 era un iubit profesor de psaltică al Bucureștilor) și ale dascălului său – Anton Pann. Repertoriul athonit al Sfântului Nectarie a fost receptat, probabil, ca prea monahal pentru gustul epocii. Adevărata restituire a importanței și măreției compoziționale a Cuviosului Nectarie a avut loc după 1994 și 1997, prin includerea în repertoriul psaltic de la Mănăstirea Stavropoleos din București și de la catedrala patriarhală a creațiilor sale, dar mai ales după 1998, prin tipărirea antologiilor de la Schitul Lacu („buchetele athonite”). Iată că abia după 100 de ani a început să i se facă dreptate acestui titan al muzicii, canonizat pe bună dreptate în rândul sfinților de către Patriarhia de Constantinopol la cererea Părintelui Patriarh Daniel și a Sinodului Bisericii noastre, prin publicarea acestor antologii ale lacoschitioților români. Mă gândesc cât de mult bine au făcut Bisericii Ortodoxe Române patru-cinci monahi dintr-o chilie uitată de lume de la Schitul Lacu, și câtăindiferență au afișat și încă afișează unii profesorii de muzică de pe la conservatoare, facultăți de teologie și seminarii față de creația cea insuflată de Duhul Sfânt acestui titan al muzicii Bisericii… Slavă Domnului că ierarhii noștri au sesizat insuflarea harului dumnezeiesc în creațiile Sfântului Nectarie și l-au pus ca pe o făclie în sfeşnic!

În 1999 au ajuns și în România câteva exemplare scrise de mână (într-o superbă caligrafie, de către Ieromonahul Ioan de la Schitul Lacu) ale Doxastarului lui Iacov tradus în românește de Sfântul Nectarie. La modul cel mai sincer, la acel an nici nu avea cine să le cânte în România. Un grup de tineri seminariști din Iași, cristalizat mai apoi sub numele de grupul psaltic Byzantion, a început să cânte stihirile din Doxastar la privegherile unde erau invitați în anii 1999-2003. Erau piesele lor de rezistență, uluiau prin frumusețea compozițiilor și prin avântul și trăirea unor ani de rugăciune, curăție și nevinovăție adolescentină. Chiar dacă după anul 2003 grupul Byzantion foarte rar a mai apelat la Doxastarul lui Iacov, mulți dintre copiii de atunci fiind duși de valurile acestei vieți în diferite direcții, gustul pentru aceste cântări a apărut şi a crescut și o nouă generație de entuziaști a început să-și copieze la xerox tomurile Doxastarului și să cânte pe la diferite privegheri solemne. În anii 2016 și 2017 unii dintre aceștia s-au ostenit și au dat în tipar, cu finanțareamănăstirii mele, adică a Mănăstirii Petru Vodă, Doxastarul lui Iacov tradus de Sfântul Nectarie. Mie mi-au oferit ocazia să aștern câteva rânduri într-o prefață în care am publicat și cele două vieți ale cuviosului, scrise de părinții Irinarh Șișman și Paisie Lambru. Nu știți ce bucurie am avut când am ajuns după o vreme la o parohie oarecare din Iași și am descoperit în strană tomurile Doxastarului prefațat de mine, relativ uzate, adică folosite destul de des!

Chiar și așa, mai este mult până să vedem toată opera Cuviosului Nectarie publicată, iar pentru aceasta este nevoie de cineva care să bată la pas cărările Muntelui Athos și să inventarieze și să culeagă toate compozițiile sale, răspândite prin bibliotecile celor 20 de mănăstiri aghiorite și prin diverse chilii, afară de Schitul Prodromu, unde se păstrează mare parte din creația sa. Nu este loc în Athos care să nu aibă vreuna din compozițiile Sfântului Nectarie, deci este mult de lucru. Știu că acum se lucrează la una din chiliile athonite la publicarea unei antologii de axioane care își propune să publice pentru prima dată toate axioanele Sfântului Nectarie și alte compoziții athonite și nădăjduiesc că va fi tipărită cât mai curând, cu ajutorul Maicii Domnului.

G.C.: În ambele biografii care i-au fost dedicate Sfântului Nectarie Protopsaltul de către Paisie Lambru și Irinarh Șișman, găsim consemnat un episod fatidic din viața sfântului: otrăvirea de la Iviron, pe când acesta viețuia încă la Schitul Sfânta Ana, înainte de a se închinovia împreună cu fratele lui Atanasie la Schitul Prodromul, care tocmai își consolida zidurile. Relatați sfinția voastră acel episod? 

 Filoteu Monahul: În parte am relatat mai devreme episodul. Unul din biografi spune că a fost de la un pahar de vin, celălalt că de la o ceașcă de cafea. Amănuntul nu este important. Importantă este minunea făcută de Maica Domnului, care l-a scăpat cu viață pe iubitul ei nevoitor. Și tot la fel de important este faptul că după această întâmplare de pe la anii ~1850 Sfântul Nectarie s-a retras din ascultarea de protopsalt al Athosului, despre care am pomenit anterior. Așadar a ținut această ascultare mai puțin de 10 ani. După aceea numele de protopsalt a fost doar onorific, cum onorific îl ținuse și Dimitrie Suceveanu la Iași după 1860. Dacă a fost numit protopsalt al Athosului în 1845 și s-a retras din această funcție înainte de a se ctitori Schitul Prodromu, adică înainte de 1854, rezultă că apogeul faimei sale ca interpret a fost în această perioadă.

Pe scurt, un mare psalt de la Constantinopol (dacă nu ar fi fost vestit, nu ar fi fost chemat în Athos și nu ar fi primit cinstea întrecerii la care s-au înjugat cei doi) a fost invitat la Mănăstirea Iviron la unul din cele mai importante hramuri din Athos. Să gândim puțin contextul: într-o strană erau Sfântul Nectarie, Protopsaltul Athosului, și o parte din cei 20 de ucenici ai săi, plus părinții mănăstirii şi alţi mari psalți athoniți, iar în cealaltă strană era psaltul constantinopolitan și psalții mireni veniți la această mare sărbătoare. Nu cred că sînt cuvinte să descrie frumusețea acelei privegheri de toată noaptea încheiată cu sfânta liturghie și nu cred că Athosul a avut parte după acei ani de privegheri mai minunate decât aceea despre care ne este vorba, de pe la anul ~1850. Când se fac astfel de invitații, se asigură cel puțin plata transportului invitaților, dacă nu cumva mănăstirea pune la dispoziție una din corăbiile sale sau mularii săi, Cuviosul Nectarie venind din partea opusă a Muntelui Athos. Invitații la astfel de evenimente stau lângă egumen la masă și la primirile oficiale, împreună cu arhiereul sau arhiereii invitați. Categoria VIP, am spune noi azi.

Unul dintre biografi spune că la doxologie, adică înainte de liturghie, psaltului grec i-ar fi dat sângele pe nas de la efortul vocal. Probabil că era un pasaj în acut, probabil la asmaticonul doxologiei – nu-mi dau seama – și probabil că psaltul constantinopolitan s-ar fi retras ca să-și revină după aceasta, nemaiputând cânta la liturghie. Celălalt biograf ne spune altceva, anume că fanariotul ar fi avut o compoziție extrem de complexă pe care doar el putea să o cânte și întrebându-l pe Sfântul Nectarie dacă poate și el să o interpreteze, acesta a spus că da, i-a cerut să o cânte iarăși ca să o poată transcrie pe hârtie, iar când a interpretat-o și el, a făcut-o într-o manieră mult mai frumoasă, care l-a umplut de invidie pe grec. Nu avem de unde ști ce s-a întâmplat mai mult decât că sfântul a băut otrava și i-a spus fratelui său ce simptome are, iar acesta a alergat la icoana Maicii Domnului Portărița și i-a adus sfântului să bea uleiul din candelă, și astfel a scăpat cu viață. Care dintre episoade este cel real? Bănuiesc că cel relatat de părintele Paisie Lambru, care știa de la părintele Athanasie, fratele sfântului, legat de compoziția cea greu de interpretat. Dar dacă e adevărat și că fanariotul a putut duce privegherea doar până la doxologie? Nu cred că avem prea curând de unde afla.

Cert este că se purta în epocă obiceiul la unii oameni importanți de a avea sub piatra unui inel de la mână sau în vreun medalion la gât o boabă de otravă care să-i scape din situații în care ar fi putut fi prinși și torturați de cine știe ce autoritate statală ori militară sau de pirați ori tâlhari. Era riscul să mori din acea doză de otravă, dar te scăpa de chinurile pământești, de jaf și trădări. Cred că așa a avut fanariotul la el boaba de otravă, care nu îi fusese niciodată destinată Sfântului Nectarie, dar iată că invidia a schimbat cursul istoriei.

Cu certitudine, după acest episod, Sfântul Nectarie Crețu și-a spus că e mai de folos să fii monah smerit și nebăgat în seamă, decât să fii de o cinste cu arhiereii și să mori în chinuri din cauza invidiei altora și astfel s-a întors la viața de isihasm de la Schitul Sfînta Ana, cândva înainte de 1854.

G.C.: Un alt Cuvios canonizat recent, Sfântul Dionisie de la Colciu, a fost ultimul reprezentat al școlii Sf. Nectarie, fiind discipolul elevului acestuia, Iacob Deciu. Sfântul Dionisie i-a fost alături profesorului Vasile Vasile, care l-a sprijinit în realizarea unor proiecte importante, în redactarea celor trei volume de manuscrise românești din Muntele Athos (Tezaur muzical românesc din Muntele Athos), premiate de Academia Română. Sfântul Dionisie ne înștiințează că pe vremea sa, la Muntele Athos, monahii români excelau în cântarea psaltică. Adică, a existat o preocupare continuă pentru acest meșteșug. Îl amintim aici pe Gherontie Cornățan (1912-1985) de la Chilia Sfântului Ipatie, care adesea era invitat la hramul marilor mănăstiri din Sfântul Munte. Părinte Filotheu, având în vedere rolul SfântuluiDionisie de la Colciu în continuarea tradiției școlii Sfântului Nectarie și implicarea sa în valorificarea manuscriselor românești din Athos, cum apreciați contribuția monahilor români la păstrarea și dezvoltarea cântării psaltice athonite și ce credeți că ar trebui făcut astăzi pentru a continua această moștenire?

Filoteu Monahul: Au fost întotdeauna în Athos monahi români. Avem mărturii de un mileniu vechime privitoare la prezența românească acolo, iar faptul că Vlaicu Vodă a trimis la 1370 mai mult de 300 de călugări din Țara Românească pentru a locui în Mănăstirea Cutlumuș înseamnă că erau pline pădurile de sihaștri, precum confirmă și cronicarii mai târziu. Faptul că mai mult de jumătate din acești 300 au plecat din viața de obște (chinovia) și au ales viața singuratică arată că li s-a permis aceasta și că nu erau primii români din Athos care alegeau o astfel de nevoință. În rest, ca și astăzi mai prin toate mănăstirile, în fiecare epocă istorică, găsim monahi români. Au fost întotdeauna acolo și s-au adus pe sine jertfă bineplăcută lui Dumnezeu pentru întreaga viață, știind că străinătatea este o nevoință foarte mare, pe care puțini o pot purta.

Din păcate, cercetările românilor la Athos au fost până astăzi cât se poate de sumare. Profesorii Sebastian Barbu Bucur și Vasile Vasile abia dacă au atins praful de pe niște sute de manuscrise din câteva biblioteci. Încă este foarte mult de lucru și nimeni n-a făcut-o până astăzi temeinic. Bulgarii și l-au impropriat pe Cuviosul Ioan Cucuzel pentru un episod din scurta sa viață, scrisă pe la 1550, legată de polieleul „bulgar”, chiar dacă era probabil grec din Albania de azi. Mai înainte de Cuviosul Ioan Cucuzel, dascălul său, Sfântul Ioan Glykys un grec din Constantinopol, a compus și el o astfel de compoziție cu un astfel de titlu, deci legăturile naționale nu prea se certifică din titluri. A încercat profesorul și violonistul Marcel Spinei să facă publice mai multe contribuții românești de după 1400 în muzica Bisericii, atât în Constantinopol, cât și în Athos și în alte părți. Cred că articolele sale ar fi o sursă, un punct de plecare pentru cercetările viitoare.

Ne-am putea lega de numele „vlahika” al unor cântări, dar acest atribut apare abia la sfârșitul secolului al XVII-lea, din ce am cercetat. Anterior avem acolo pe Cosma Makedoneanul, un aromân, ucenicul arhiereului Gherman Neon Patron, care pe la 1670-1690 apare menționat cu compozițiile sale din Mănăstirea Iviron. Moștenirea acestui părinte este uriașă, dacă ne gândim la Stihirarul său, atât de puțin cunoscut muzicologilor. Probabil tot la Iviron s-a format ca psalt, la sfârșitul veacului al XVII-lea, și Cuviosul Filothei Jipa, atât de cunoscut prin publicațiile din ultimele decenii. Acolo a început să compună în limba greacă și probabil și în limba română. Un alt cuvios, Clement Grădișteanul, pleacă probabil de la Hurezi după 1700 și se stabilește în Athos, manuscrisele păstrând câteva compoziții ale sale în limba greacă.

După 1710, cred, poposește în Athos, la Mănăstirea Vatopedi, Cuviosul Calist Moldoveanul, menționat mai devreme. Acesta fusese egumen al Mănăstirii Mărgineni din apropiere de Târgoviște, care servea ca reședință pentru patriarhii în vizită în Țara Românească, de vreme ce arhiereii străini nu puteau sluji în București sau în Târgoviște fără să ceară de fiecare dată binecuvântarea chiriarhului român. La Mărgineni este remarcat acest părinte Calist, bun compozitor și probabil desăvârșit ca psalt (ni s-au păstrat vreo 10 manuscrise copiate de el, unele adevărate comori muzicale) și ajunge profesor la Patriarhia de Constantinopol după 1700, primind rangul de Arhimandrit de Nikeea. După niște ani în fosta capitală vine la Vatoped, unde este rapid impropriat de psalții greci și ne lasă în Athos o seamă de ucenici foarte prolifici, între care mai cunoscut ar fi un anume Lavrentie Ieromonahul de la Simonos Petra. Un ucenic al acestui Lavrentie, Theoclit pe nume, scrie mai multe manuscrise pe la 1750-1760 și se semnează ca ucenic al ucenicului lui Calist Moldoveanul. Era o mare cinste să fii în Athos ucenic al unui ucenic al acestui român! Cuviosul Calist a plecat din Athos și a venit să se săvârșească în țară, la Mănăstirea Comana de lângă Giurgiu, la anul 1722.

În veacul al XIX-lea au fost mulți psalți români în Athos. În special după secularizarea și persecuția la adresa Bisericii Ortodoxe declanșată de Alexandru Ioan Cuza în 1859, sute de monahi români pleacă în Athos și rămân acolo definitiv. Între aceștia s-au numărat și mulți psalți, care au contribuit din plin la frumusețea slujbelor athonite, indiferent de limba în care se slujea. Sfântul Nectarie, sosit acolo în 1842, și-a lăsat, precum am spus deja, o amprentă uriașă asupra repertoriului și stilului athonit.

Ce trebuie făcut astăzi? Nu cred că e al meu să răspund la această întrebare, fiindcă Dumnezeu Însuși se ocupă de monahism. Cred că, pe fondul crizei Covid, în care imensa majoritate a românilor din Athos au dat un exemplu extrem de pozitiv și au tras spre adevăr și spre ieșirea din marasmul mediatic în care căzuseră mulţi monahi aghioriți, prin rugăciune și nevoință și trăire a învățăturii ortodoxe, viitorul Sfântului Munte poate fi unul frumos și putem vedea o renaștere, fie ea și parțială, a vieții duhovnicești acolo prin zecile, poate sutele de monahi români contemporani de acolo. Din punct de vedere muzical, însă, e o altă discuție pe care încerc să nu o abordez, dar care este în directă legătură cu înălțimea vieții duhovnicești.

G.C.: Vă propun o întoarcere în pustia aghiorită. Poate fi considerată această citadelă monahală ca o veritabilă școală de psaltichie?

Filoteu Monahul: Athosul a fost în vechime, chiar de la întemeiere, un creuzet muzical al Bisericii Ortodoxe. Au fost și urcușuri, și perioade mai puțin fericite, fiind și Athosul, ca și restul lumii, în bătaia valurilor vieții. Ca exemplu negativ pot să mă refer la anul 1963, când patriarhii tuturor Bisericilor Ortodoxe, dimpreună cu mari delegații din fiecare țară, au vizitat Athosul, la împlinirea unui mileniu de existență documentată a monahismului aghiorit. Cei mai mulți au plecat speriați din Athos, văzând decăderea obștilor și pustiirea mănăstirilor, care ajunseseră niște ruine. Ni s-au păstrat trei fragmente muzicale înregistrate cu părintele Dionisie Firfiris la slujbele din 1963, în care părintele cîntă îngerește de-a dreptul, dar este bruiat de niște monahi care nu aveau prea multe în comun cu muzica; impresia pe care ți-o dau aceste înregistrări este deprimantă. Cu toate acestea, exact aceeași epocă este cea în care străluceau în Athos ucenicii Sfântului Iosif Isihastul și cei care începeau să graviteze în jurul Sfântului Paisie Aghioritul. Din aceste nuclee, cărora li s-a adăugat după 1973 și Cuviosul Emilian Simonopetritul, a luat naștere cea mai mare parte a monahismului de astăzi din Athos.

Revenind la istoria muzicală, unele din cele mai prețioase manuscrise muzicale din lume, mai puțin de zece la număr, scrise într-o notație neumatică intitulată „notație Chartres”, au fost scrise în Athos în a doua jumătate a secolului al X-lea. Trei dintre ele se află și astăzi la Marea Lavră și dau mărturie despre vremea când toată imnografia Bisericii era scrisă pe note. Numai să ne gândim că unul dintre ele conține stihira Cuvioasei Casiana așternută în scris la doar un secol de la săvârșirea acesteia. Cu un pic de atenție s-ar putea recupera, astfel, inclusiv muzica compusă de ea, și aidoma stau lucrurile și cu celelalte compoziții. Dacă avem stihiri și canoane compuse de Sfinții Ioan Damaschin, Cosma Melodul, Gherman Patriarhul și Andrei Criteanul în manuscrise copiate după doar două secole de la compunerea lor n-ar trebui oare să ne gândim că acești codici aghioriți conțin chiar muzica insuflată de Dumnezeu acestor Sfinți Părinți? Cu toate acestea, cercetarea lor nici măcar nu a început să fie făcută temeinic, profesionist.

Din veacul al XI-lea avem câteva manuscrise, între care un Stihirar de la Mănăstirea Vatopedi care poartă amprenta unor schimbări în muzica Bisericii. Stihirarele copiate după anul ~1050 conțin doar o parte din imnografia neumatică existentă anterior. Dacă mă gândesc la secolul al XVIII-lea în integralitatea sa, cred că în veacul al XI-lea s-a petrecut un fenomen asemănător, anume dezvoltarea formulelor muzicale până la punctul în care compozițiile existente transformau fiecare slujbă de peste an în slujbă festivă. Și atunci s-a luat decizia de a păstra doar o parte din imnografie în scrierea neumatică de la Constantinopol (intitulată „notație Coislin”), în principal pentru sărbătorile de peste an sau doar pentru stihirile doxastice. Cu alte cuvinte, vedem după 1050-1100 o sincronizare a Athosului cu muzica Patriarhiei de Constantinopol.

În felul acesta au mers lucrurile și cu muzica athonită de până la anii 1204-1290. În acest interval unic au avut loc unele dintre cele mai mari reforme liturgice și de repertoriu și chiar de notație din istoria Bisericii. Recent am observat că după pierderea capitalei și a catedralei Sfînta Sofia, muzicienii curții imperiale de la Nikeea au efectuat nu numai reforme de repertoriu (cum ar fi renunțarea la colecțiile intitulate Asmatikon și Psaltikon și adoptarea unei singure mari antologii papadice, care la o vreme a fost denumită Papadikie, ori crearea unui nou tip de Stihirar, care aparține integral genului papadic și care se numește Mathimatar) sau de tipic (precum renunțarea la cântările de pe amvon, adoptarea privegherilor cântate de toată noaptea, etc), ci și reforme compoziționale, în care silabele speciale (mult mai numeroase în epoca ante-1204, unele dintre ele fiind de-a dreptul fără sens, cum ar fi diftongul NG, care apărând de câteva ori în interiorul unui cuvânt putea provoca deriziune) încep să se împuțineze și totdeodată apar grupate în interludiile muzicale denumite kratimi. Totdeodată, după alungarea latinilor din Constantinopol în 1261, aceste reforme sînt completate de o reformă notațională, apărând „marile semne” sau „marile ipostase” – semne roșii care precizau tipul de formulă folosită – și o reformă teoretică, apărând acum primele metode de învățare a fiecărui gen muzical în parte, de la scările glasurilor codificate în roată, arbore sau covor până la compoziții complexe care conțineau cele mai des folosite formule, ori altele, care le conțineau pe cele mai rar întâlnite. Ei, când pe la 1290-1300 vine în Athos pasărea măiastră a psalticii constantinopolitane, anume Cuviosul Ioan Cucuzel, întregul Athos se sincronizează cu reformele capitalei, iar în scurtă vreme încep și monahii athoniți să compună multe compoziții în noul stil de Țarigrad. Deja între 1300 și 1500 putem număra câteva zeci de compozitori athoniți mai puțin cunoscuți astăzi, deoarece creațiile lor au rămas prin Papadikii și Mathimatare, colecții arhi-necunoscute astăzi. Chiar și așa, creațiile athoniților Anthim Lavriotul, Theodul sau Longhin se regăsesc în imensa majoritate a antologiilor copiate până spre anul 1700 și după aceea. De asemenea, are loc și celălalt fenomen: compozițiile athonite sînt copiate și distribuite în manuscrisele din Constantinopol și Thessalonic, datorită frumuseții lor, laolaltă cu cele din aceste centre muzicale. Din toate punctele de vedere, cele mai bogate compozițional sînt antologiile epocii 1300-1500. Observați că nu mă opresc la 1453, an care a avut foarte mici urmări în cultul Bisericii. Muzicienii și-au văzut mai departe de slujbele lor, fără piedici din partea noilor stăpânitori.

Pe la 1550 la Athena se cristalizează un nou curent de calofonizare, exponentul mai cunoscut fiind psaltul Theofan Karykes, ajuns patriarh de Constantinopol pentru câteva luni în anul 1597 după ce anterior fusese psalt al patriarhiei și mitropolit de Filipopolis. Pe la 1580-1600 în Athos, se face remarcat un mare muzician, anume Climent Lesvios, și dimpreună cu el, la Vatopedi un alt mare psalt, Ioasaf Noul Cucuzel, care pornesc o puternică școală de compoziție și interpretare care din acei ani va schimba permanent muzica Bisericii.

Astfel, formulele fiecărei specii compoziționale încep să se dezvolte destul de mult și noi creații sînt alcătuite special pentru noul tip de muzică. Să mă explic: avem o formulă de 6 timpi pentru cadențare în glasul 1, iar aceasta este extinsă stilistic inițial la 8 apoi la 12 timpi, așa cum o cunoaștem astăzi. O alta de 8 timpi devine în această epocă una de 32 de timpi. Cu adevărat ele sună minunat, frumusețea lor este incontestabil cerească, dar rezultatul final este că după ce o generație întreagă învață să cânte folosind doar formulele dezvoltate ale calofoniei, cele scurte încep să fie uitate, sau sînt folosite destul de rar și doar dacă psalții hotărăsc că nu este nevoie să împodobească prea mult cântările. Urmarea a fost că și la Constantinopol începe același trend, iar marii muzicieni creează compoziții aparent mai scurte, iar unii încep să le scurteze pe cele vechi. Ca să mă refer la un singur exemplu, heruvicul glas 2 al lui Manuil Agallianos, foarte copiat pînă spre 1600, începe să fie păstrat în manuscrise doar pentru a aduce aminte de o epocă apusă și a fi cântat la ocazii speciale, în care preoții sau arhiereii voiau să zăbovească în rugăciune la heruvic mai mult de jumătate de oră, situație de neîntâlnit astăzi.

Urmași ai Cuviosului Climent Lesvios și ai Cuviosului Ioasaf Noul Cucuzel au fost Arsenie cel Mic Vatopedinul, Pangratie Iviritul, Damaschin Iviritul, Cosma I Iviritul și Cosma II Makedon Iviritul, cei doi Athanasie de la Iviron, Luca Lavriotul și alții ale căror nume nu le mai dau aici. Mă refer în primul rînd la Iviron pentru a înțelege de unde apar în Mănăstirea Iviron mai mult de 200 de manuscrise psaltice copiate în veacul al XVII-lea: practic adunaseră în mănăstire întreg repertoriul Bisericii de după 1250, rescris după stilul înfrumuseţat, și aveau toate creațiile muzicale cunoscute în Constantinopol, în Athos sau în Balcani în acea vreme, împodobind cu varietatea cântărilor sfintele slujbe.

Pe la 1660 la Vatoped apare un mare dascăl de psaltică, anume Ieromonahul Damian Vatopedinul, format la Constantinopol de către Balasie Preotul. Atât de cunoscută ajunsese școala acestuia, încât la acesta vin în Athos să ia lecții doi cunoscuți muzicieni constantinopolitani – Petru Berechet și Panaiot Halacioglu. În cele din urmă, voievodul Constantin Cantemir îl convinge pe Damian Vatopedinul să vină la Iași și îl pune protopsalt și dascăl de muzică al întregii Moldove. Concluzia mea după vizionarea a câteva sute de manuscrise din acest secol al XVII-lea este că principala cerință a unui dascăl de muzică din acea epocă era talentul compozițional și talentul didactic care cerea exploatarea la maxim a vechilor compoziții muzicale din Papadikii și Mathimatare. Ucenicul trebuia să cunoască și formulele tuturor speciilor muzicale mai vechi sau mai noi, și regulile de modulație, și stilurile de ornamentare, dar în principal trebuia să stăpânească întreg repertoriul compus după 1250.

Pe la 1725, un muzician aghiorit, Theodul Monahul, încearcă o primă mișcare de reformare a repertoriului, prescurtând nu mai puțin de 57 de heruvice mai vechi și mai noi, prescurtări care au mare căutare în principal după 1740-1750, cândîncepuseră să lipsească dascălii de geniu. Cînd la ~1760 apare în Constantinopol un astfel de dascăl, anume Petru Lampadarie din Peloponnes, întreaga sa creație este adoptată aproape instantaneu în Athos, aducând un suflu nou slujbelor Bisericii.

De asemenea, am putut observa cum în Athos, în perioada cea mai frământată din punct de vedere al repertoriului și al notațiilor în uz, anume anii 1800-1820, răsare un mare dascăl arhi-necunoscut cercetătorilor şi muzicienilor contemporani, anume Theofan de la Pantocrator. Acesta a avut ucenici pe Nichifor de la Dohiariu și pe Matthei Vatopedinul, cu care a putut salva mare parte din repertoriul anterior. Celor trei li s-a adăugat pe la 1830 un al patrulea, anume Ioasaf Dionysiatul, care ucenicise în Constantinopol pe lângă marele dascăl Hurmuz Hartofylax.

Ar trebui înțeles că adoptarea actualei notații în uz în Biserica Ortodoxă, cunoscută sub numele de „Noua Metodă” a fost făcută prin copierea unui repertoriu în principal constantinopolitan codificat în paginile a 12 volume de muzică psaltică, şi trimis la celelalte patriarhii şi la mitropoliile importante începând cu vara lui 1817. În scurtă vreme monahii athoniți grupaţi în jurul Cuviosului Theofan Pantokratorinul au observat că o parte importantă din repertoriul lor nu se regăsește în aceste 12 volume și au început să îl transcrie în Noua Metodă pe cel vechi. De data aceasta, însă, au folosit avantajele noii notații pentru a codifica și ornamentica tradițională athonită. Am putut observa că și Sfântul Macarie Ieromonahul, șeful școlii de muzică de la Curtea Domnească și Mitropolia din București, a preluat în compozițiile sale o parte din formulele și ornamentica aghiorită, amintindu-și cu drag, în felul acesta, de perioada petrecută în Athos, unde a și primit călugăria pe la anii ~1785. De asemenea am putut descoperi în biblioteca Marii Lavre un Doxastar al lui Iacov rescris pe la 1828 de un Ioan Monahul, integral cu ornamentică aghiorită. În acea vreme, ca și în mare parte din veacul al XIX-lea, putem vorbi de un stil muzical aghiorit extrem de melodios, iar muzicienii din Athos au simțit nevoia să îl aștearnă în scris, spre cunoașterea sa de către generațiile viitoare, fie şi parțial.

G.C.: Ce mesaj ați transmite celor care doresc să cunoască mai bine tezaurul spiritual al Muntelui Athos? Și cum ar putea fi promovată spiritualitatea athonită în mod autentic, fără a fi banalizată?

Filoteu Monahul: Am observat în ultimii ani că mulți psalți de la noi se duc și ucenicesc la Constantinopol sau pe la chiliile din Athos. În principiu este un lucru bun. Astfel poți întâlni azi psalți români la majoritatea privegherilor athonite, ceea ce acum 20 de ani era o raritate absolută. Fenomenul este minunat și deja a dus la cristalizarea şi acoperirea unor nevoi mari la nivelul întregii Biserici Române, precum ar fi recompunerea imnografiei pe podobie în limba română pe formele metrice fixe scurte și irmologice. Vorbim deja de mii de pagini scrise în acești ani de câțiva psalți, în principal din Cluj, dar și din București și alte orașe.

Repet, este foarte bine că se întâmplă aceasta. Pe de altă parte, este nevoie de multă atenție și mult studiu şi poate de mai multă încredere în sine, la modul inspirat de Sfântul Nectarie. Compararea repertoriului actual din Athos cu cel din secolul Sfântului Nectarie arată niște diferențe uriașe, insurmontabile. Stilistica aghiorită aproape că s-a pierdut definitiv, promovându-se o rigidizare a formelor și cântatul fără ornamente, şi fără un minim de trăire. Nu o dată mi-a fost dat să fiu de față la privegheri aghiorite unde am fost jenat de această rigiditate și de lipsa unei autentice amprente athonite. Pe de altă parte, pot auzi în compozițiile athonite contemporane folclor balcanic preluat fără discernământ și prezentat ca psaltică athonită. Și tot la ei am putut auzi noi forme de podobii care nu mai respectă logica compozițională a celor vechi, modulând în diverse glasuri și dând naștere la niște podobii pe diverse makamuri, care n-au existat niciodată în istoria cunoscută a Bisericii. Poate cei ce vor citi vor înțelege la ce mă refer.

Având experiența repertoriului Sfântului Nectarie publicat în Buchetele de la Schitul Lacu și din manuscrisele cercetate, acum zece ani am avut parte și de o mică bucurie, după o priveghere de 12 ceasuri la hramul icoanei Prodromița. Egumenul Marii Lavre, având atâtea decenii de viețuire în Athos și cunoscându-i pe mulți dintre bătrânii psalți despre care astăzi citim texte atât de elogiatoare, m-a lăudat pentru stilul aghiorit adoptat la cântările acestei privegheri. E un îndemn pentru psalții mai tineri să nu se uite doar la contemporani, ci să înceapă un studiu aprofundat al psalticii athonite din prima jumătate a veacului al XIX-lea, ca să poată duce mai departe moștenirea bătrânilor pe care toți îi avem la evlavie.

Deci aș îndemna spre o parcurgere a repertoriului din Buchetele de la Lacu (mai puţin colecțiile de compoziții noi, precum Doxastarul lui Filanthidis și Psaltirionul, care nu au aproape nici o legătură cu psaltica tradițională athonită) și a compozițiilor Sfântului Nectarie care s-au păstrat doar prin manuscrise (precum ați menționat anterior Mathimatarulși alte colecții care au ajuns și pe la noi prin biblioteci).

Cu privire la execuţie, s-ar putea preciza că, în timp ce lipsa de volum vocal nu este tradiţională în genul psaltic, impostarea vocii este necesară, dar nu trebuie să devină scop, și trebuie lucrată cu multă grijă, ca psalții care cântă în Athos sau care vor să cânte „în stil athonit” să nu rămână în cel mai scurt timp fără voce. Cântatul tare pe coardă, fără cunoştinţe tehnice de folosire a aparatului vocal, pe lângă faptul că nu permite aproape nici o ornamentică sau stilistică, are și marele dezavantaj de a fi foarte obositor pentru ascultători. Am stat lângă cunoscuți psalți din Athos invitați pe la privegheri, însă cu unii nu doar că era greu de cântat, având un volum foarte puternic, dar era greu chiar și să rabzi ore în șir cântatul excesiv de intens.

Cred că este necesar să fie ascultate înregistrările vechi cu părintele Dionysie Firfiris și cu bătrânii fonotecați de Mănăstirea Vatopedi pe cele 10 CD-uri ale lor. Ba încă se pot căuta înregistrări cu alți psalți mai puțin cunoscuți, cum ar fi răposatul egumen Alexie de la Xenofont, despre care monahul Nectarie Lazăr de la Prodromu (răposat în anul 2015) mi-a spus că după părerea sa a fost cel mai bun psalt pe care l-a ascultat în Athos; acest monah Nectarie, ucenic al arhimandritului Victor Ojog, prefera dulceața vocii părintelui Alexie ornamentării părintelui Dionysie Firfiris sau rigorii părintelui Daniil Daniilidu. Cu adevărat, orice tânăr psalt are ce învăța ascultându-i pe acești bătrâni minunați, chiar dacă sînt atât de mari diferențe de stil și înțelegere între ei.

G.C.: În afară de Iacob Deciu, Cuviosul Nectarie a mai avut și alți ucenici direcți?

Filoteu Monahul: Despre monahul Iacov Deciu știm de la Sfântul Dionisie Ignat, care l-a avut dascăl. Dar ascunse prin paginile manuscriselor românești din Athos stau numele a cel puțin 20 de psalți care au fost ucenici direcți ai Sfântului Nectarie: monahii și ieromonahii Gherontie Ionescu, Dometie Ionescu, Calistrat Galactionovici, Isihie Petrescu, Paisie Lambru, Nicandru, Nathanail, Neofit, Calinic, Constandie, Chesarie, Pasarion, Martin Ionescu, Climent monahul care era protopsalt în Prodromu la anul 1885, Onufrie Bratu, Gavriil de la Lacu, și mulți alții despre care doar manuscrisele și cataloagele de manuscrise ne mai pot spune câte ceva, aceasta în cazul în care au binevoit să se semneze. Căci mulți, din smerenie, preferau să copieze comorile psaltice din Schitul Prodromu fără să-și pună vreo semnătură, ba chiar nici anul în care au scris, de multe ori. Cred că s-ar putea întocmi o listă cu vreo 30 de psalți români din Schitul Prodromu și din Schitul Lacu, ucenici direcți ai Sfântului Nectarie Protopsaltul.

G.C.: Ce ar trebui să facă un tânăr care vrea să-l urmeze în iubirea pentru cântarea bisericească și pentru viața duhovnicească?

Filoteu Monahul: Principala grijă a unui tânăr psalt care și-ar dori să-l urmeze pe Cuviosul Nectarie Protopsaltul ar fi aceea a vieții duhovnicești. Iubirea dumnezeiască a sfântului la care vă referiți a venit din rugăciune, din pravilă, din canon și din rugăciunea neîncetată. Așa cum sfântul s-a înstrăinat de lume pentru dragostea lui Hristos, tot astfel un tânăr psalt ar trebui să se înstrăineze de patimile trupești și sufleteşti. Am observat tineri care corespondează pe telefon în timpul slujbelor, rupând astfel luarea aminte la taina duhovnicească din sfânta slujbă, sau tineri bisericoşi care îşi reeducă mintea după ideologii moderne, fără să-şi dea seama.

De asemenea, pentru un tânăr adolescent este fundamental cititul de cărți, cititul ca activitate și scrisul ca exercițiu al minții. Încercările de caligrafie vor fi în viață foarte răsplătite. Îmi aduc aminte că în școala primară, acum mai bine de patru decenii, se punea mare accent pe caligrafie și îmi era mare necaz că nu pot și eu să scriu frumos și repede, că trebuie să repet iară și iară, ca mâna să învețe să scrie singură frumos. Și îmi mai amintesc șocul pe care și eu și puținii juriști care au cercetat arhivele juridice de dinainte primul război mondial l-am avut văzând actele notariale sau judecătorești scrise într-o grafie impecabilă, de o frumusețe cuceritoare, de o mare odihnă sufletească. Caligrafia va înfrumuseţa şi va schimba întreg sufletul și întreaga viață a celui ce o va lucra în această eră a tehnologiei în care foarte puțini mai știu să scrie corect ortografic. Revenind la citit, un program strict de citit din Sfînta Scriptură și din Sfinții Părinți, după povățuirea duhovnicului, va forma sufletul în maniera în care s-a format și cel al tânărului Nectarie Crețu din Huși.

Dacă la acestea se adaugă un program zilnic de rugăciune, metanii, și post, atâta cât va putea cu binecuvântareaduhovnicului, sînt sigur că va putea începe să înțeleagă, să i se lumineze mintea și să înceapă să primească de la Dumnezeu înțelegerile duhovnicești din spatele compozițiilor Sfântului Nectarie. Strictețea aceasta în viața duhovnicească este de mare ajutor.

Iarăși, poate mai importantă decât cele spuse până aici este smerenia ascultării şi mai ales discernământul teologic dobândit prin citirea Sfinţilor Părinţi. Ascultarea se dobândește prin sinceritate, spovedanie regulată și ascultare cât mai strictă de un duhovnic bun, care iubește poruncile Mântuitorului Iisus Hristos și scrierile Sfinților Părinți.

Acestea fiind motorul unei vieți duhovnicești, poate să adauge la ele zilnic și 1-2-3 ore de studiu al creațiilor psaltice din vechime. Este important ca psaltul să se formeze pe un repertoriu compus de Sfinţi. Repertoriul paisian, dus în Athos și copiat și de Sfântul Nectarie și de ucenicii săi, dimpreună cu repertoriul valoros al marilor compozitori din vechime au fost cele care au formatat înțelegerea muzicală a generații întregi de psalți, inclusiv a Sfântului Nectarie, care a continuat peste ani să țină legătura cu părinții din mănăstirile paisiene Neamț, Cernica și Căldărușani și care, precum se vede din manuscrise, i-au devenit cei mai apropiați prieteni și ucenici. Nu poți să iubești ceea ce nu înțelegi. Și nu poți să înțelegi ceea ce nu cunoști. Iar aceasta este valabil și pentru viața duhovnicească, și pentru muzica psaltică apostolică și patristică.

G.C: Preacuvioase părinte, vă mulțumim din suflet pentru această călătorie duhovnicească și muzicală în lumea tainică a Muntelui Athos, pe urmele Sfântului Cuvios Nectarie Protopsaltul. Cu fiecare răspuns ne-ați adus mai aproape de chipul unui sfânt care a știut să împletească rugăciunea cu arta, privegherea cu smerenia, și tradiția cu lucrarea Duhului. V-am ascultat cu bucurie și adâncă recunoștință, pentru că ați reușit să redați nu doar biografia unui mare nevoitor, ci și duhul lui – acel duh care încă se mai păstrează, tainic și viu, în liniștea Athosului.

Fie ca prin mărturii ca ale dumneavoastră, chipul Sfântului Nectarie să fie tot mai cunoscut și cinstit, iar moștenirea lui să aprindă în inimile celor tineri dragostea pentru cântarea psaltică și pentru viața în Hristos. Vă mulțumim și vă dorim multă sănătate, luminare de la Dumnezeu și aceeași râvnă în a păstra și împărtăși comoara spirituală a Ortodoxiei.

Filoteu Monahul: Și eu vă mulțumesc! Doamne, ajută!