Într-una dintre zilele lunii februarie 1965, un autobuz plin de călători se îndrepta spre oraşul cel mai apropiat. Alături de şofer era un bătrân înalt şi solid, cu barbă albă, care avea în jur de 75 de ani. Purta un palton gros cu guler din blană şi o căciulă cu urechi.

Autobuzul înainta încet, întrucât ningea. Ajuns la o răscruce, lanţurile de la roțile din spate s-au rupt. Autobuzul a frânat şi a fost cât pe ce să se izbească de un alt autobuz plin cu oameni – totul, într-o fracţiune de secundă. Şoferul a pierdut controlul maşinii. Călătorilor le tremura inima de teamă. Cele două autobuze s-au oprit la un centimetru unul de celălalt.

Bătrânul a făcut atunci semnul Sfintei Cruci și a strigat: „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie! Fie numele tău binecuvântat, o, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, tu, care ne-ai salvat!”.

Câteva minute mai târziu, celălalt autobuz pornea, în timp ce şoferul nostru şi ajutorul lui puneau din nou lanţuri la roți.

În timpul acesta, un tânăr a început, zâmbind, să-i vorbească bătrânului.

- Iertaţi-mă, bunicule, însă nu m-am putut stăpâni să nu râd atunci când v-am auzit invocând nişte puteri cereşti inexistente şi când v-am văzut că vă faceţi semnul Crucii! Un obicei, e clar! A doua natură! Şi, cu toate acestea, vă văd un om învăţat. Însă acum, în acest an, 1965, e cu adevărat absurd!

Bătrânul, fără să pară deloc tulburat, i-a răspuns.

- Cu plăcere vă voi răspunde, tinere, şi sunt chiar gata, dacă doriţi, să-mi fac autocritică...

De unde ştiţi ce gândesc? Cu toţii suntem, oarecum, nişte prefăcuţi. Pretindem că suntem atei, membri devotaţi ai Partidului, profunzi cunoscători ai marxismului şi încă ai multor altor lucruri, însă soseşte un moment în care omul autentic care este ascuns în noi se descoperă. Tocmai aceasta s-a întâmplat acum.

Din locul în care vă aflaţi nu aţi putut vedea ce se întâmplă în spatele dumneavoastră. Însă eu, care stăteam alături, am văzut cel puţin opt sau zece persoane făcându-şi semnul Crucii. Există ceva ce niciodată nu vom putea rupe de la rădăcină, căci aceasta ar fi ca şi cum ne-am scoate măruntaiele. Astfel, toţi cădem în fiecare zi în greşeala care constă în aceea că, aducându-ne aminte că există o anumită forţă misterioasă, puternică şi bună, pretindem că nu ştim nimic despre ea.”

- Mie nu mi se va întâmpla niciodată aşa ceva!, a spus tânărul.

Bătrânul a început să râdă şi a continuat:

- Îngăduiţi-mi să vă demonstrez că vă înşelaţi, dragă tinere. Aţi spus că un astfel de comportament este cu totul absurd în 1965. Ce v-a făcut să spuneţi că au trecut 1965 de ani de la naşterea lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii?

- Este, reluă tânărul puţin încurcat, amintirea unui trecut urât şi apus, care trebuie uitat definitiv. După cum vorbiţi, s-ar crede că vreţi să ne convingeţi că minunile există!

Bătrânul a tăcut o clipă, după care a spus:

- Da, dragă prietene, există minuni dumnezeieşti pe care dumneata însuţi vei fi obligat să le crezi!  

Autobuzul ajunsese deja pe drumul principal. Ninsoarea încetase, iar şoferul putea merge cu viteză. Chiar în acel moment, călătorii care se uitau la bătrân şi îl ascultau nu l-au mai văzut. Locul lui era gol... Doi sau trei dintre călătorii cei mai apropiaţi de tânăr şi-au făcut atunci semnul Sfintei Cruci, zicând:

- Sfânt! Sfânt! Sfânt este Atotputernicul Dumnezeu!

Unul dintre ei s-a întors spre călătorii din spate, strigând:

- Înţelegeţi acum cine ne-a salvat de la coliziune? Este acest bunic cu barbă albă, ocrotitorul poporului nostru, Sfântul Nicolae!

- Eu nu ştiu ce vom face, a zis un altul. Însă, oriunde voi merge, voi povesti această minune a Sfântului Nicolae. Nu au decât să mă arunce într-un azil de alienaţi, dacă vor. Vă am pe toţi de martori şi mai ales pe dumneata, tovarăşe.

Tânărul comunist îşi acoperi faţa cu mâinile pentru ceva timp. După două ore, autobuzul se oprea. Toţi pasagerii au coborât să bea ceai cald. Tânărul comunist, foarte emoţionat, s-a apropiat de câţiva călători ca să le ceară adresa şi ca să le-o dea pe-a lui. Ceilalţi pasageri au făcut acelaşi lucru.

- Ştiţi ce vă propun, a spus o tânără, să nu pierdem legătura dintre noi. Ce am văzut şi auzit cu urechile noastre este un mare eveniment. Ce poate prevesti, oare? Cu siguranţă, ceva bun, întrucât acest bunic este ocrotitorul poporului nostru!

Minunea povestită aici a fost relatată în scris de către un martor ocular. „Nu pot scrie nimic în plus, a adăugat el, întrucât sunt copleşit de emoţie şi plâng. Şi eu eram în autobuz”.

(Protopopul Michel Polsky, Noii mucenici ai pământului rusesc, Editura Résiac, 1976)