Despre Cuviosul Paisie Aghioritul am auzit pentru prima dată în 1994, câteva luni înainte de plecarea sa la Domnul. Mă aflam la Tesalonic pentru aproximativ un an de zile, pentru a face cursuri de limbă greacă. Vestea despre un monah care convieţuieşte cu şerpii mi-a provocat interesul, dar nu am reuşit să aflu nimic în plus: unde se află mai exact, cum aş putea să-l întâlnesc etc. Nu cunoşteam aproape pe nimeni, nu ştiam foarte bine limba greacă…

Binecuvântata mea „întâlnire” cu Cuviosul Paisie avea să se petreacă 11 ani mai târziu, în anul 2005. Mă aflam din nou în Grecia. De data aceasta, pentru studii post-universitare. Totul s-a petrecut în mod treptat.

În august 2005, un aghiorit, Părintele Ştefan Nuţescu, egumenul Schitului Românesc „Sfântul Dumitru” Lacu (afiliat Mănăstirii athonite „Sfântul Pavel”) mi-a trimis, ca binecuvântare, o carte despre Cuviosul Paisie. Era vorba despre viaţa sa, scrisă de Ieromonahul Isaac – plecat deja la Domnul – şi de obştea sa. Cartea era, de fapt, traducerea în limba română, pe care o realizase Părintele Ştefan însuşi, căruia îi voi fi mereu îndatorat pentru gestul său. Astfel, am început atât eu, cât şi preoteasa mea, să aflăm mai multe despre Cuviosul Paisie, a cărui viaţă ne-a făcut o impresie cu totul deosebită.

Luna următoare, în septembrie, am vizitat Sfântul Munte Athos. De această dată era de neconceput să nu trec şi pe la Panaguda – chilia iubitului nostru Gheronta (Stareţ). Vedeam acest loc binecuvântat pentru prima dată. Atunci am cunoscut şi pe un ales ucenic de-al său, viitor adevărat far duhovnicesc pentru familia mea.

O lună mai târziu, în octombrie, era rândul Cuviosului Paisie să mă „viziteze” într-o manieră specială: salvându-mă de la moarte! Lucrurile s-au întâmplat după cum urmează.

Ca în fiecare an, m-am deplasat în orașul meu natal Iaşi, România, pentru a participa la hramul Catedralei Mitropolitane „Sfânta Cuvioasă Parascheva” (14 octombrie). După ce sărbătoarea a luat sfârşit, am început, împreună cu preoteasa mea, călătoria de întoarcere în Grecia.

Sâmbătă, 23 octombrie 2005. În timp ce traversam Bulgaria, în dreptul oraşului Plevna, am avut parte de un eveniment care era cât pe ce să ne fie fatal. Conducea preoteasa, cu 120 km/h. O secundă de neatenţie a fost de ajuns pentru a ieşi în afara carosabilului. Roţile autovehiculului au intrat într-o fosă de ciment exact de mărimea unui mormânt şi, din acel moment, au început tumbele şi „miasma” sfârşitului. Am reuşit doar să strig: „Doamne ajută!”. Îmi amintesc cum, preţ de câteva secunde, am văzut cerul şi pământul răsturnându-se şi, prinse ca într-o horă, „dansând” în ritm nebun, în timp ce un zgomot puternic, sideral, a înghiţit totul. În cele din urmă, maşina s-a oprit în poziţie firească, pe roţile sale. Fumul din interior ne-a făcut să credem că va exploda motorul. Nu s-a întâmplat. Se pare că era de la airbag-uri. Am ieşit din maşină urgent. Primele mele cuvinte au fost: „Slavă Ţie, Doamne!”. Noi nu am păţit nimic. Pentru maşină, însă, acesta a fost sfârşitul. Imediat, a oprit cineva în spatele nostru. Era un polonez care vorbea limba greacă. „Sunteţi bine?”, ne-a întrebat. „Am văzut totul din spate. Mă temeam să mă apropii de maşina dumneavoastră pentru a vedea ce este înăuntru. Când v-am văzut ieşind, am zis că aţi avut un sfânt protector!”. Sigur că am avut un sfânt protector! Eu aş zice că am avut o ceată de sfinţi! Atunci am început să analizez situaţia. Am observat că pixul pe care îl avusesem în buzunarul de la pieptul reverendei căzuse jos şi se stricase. La fel şi telefonul mobil. Peste tot în maşină erau sute de iconiţe cu Sfânta Parascheva, pe care le luasem de la Iaşi. Faptul că aveam în geantă şi o bucată din veşmântul care acoperise pentru o perioadă moaştele Cuvioasei m-a determinat să-i mulţumesc şi să pun salvarea noastră pe seama ei. Evoluţia evenimentelor ne-a arătat, însă, că am mai avut un ocrotitor. În perioada aceea, aveam în maşină o fotografie de-a Cuviosului Paisie. Era singurul obiect pe care îl ţineam lângă volan. S-a pierdut în amalgamul de lucruri răspândite peste tot.

A doua zi, am ajuns, tractaţi, în Tesalonic, total extenuaţi. Era duminică dimineaţa. Un prieten de-al nostru, preot, ne-a dus la Spitalul Papanikolau. Medicii se mirau cum putea preoteasa, cu tensiunea 4:3, să se deplaseze normal, înainte şi înapoi. Nu aveam nimic, nici o rană. Doar că un ochi mi se înroşise puţin, se pare că de la contactul cu airbag-ul. Simţeam, ce-i drept, un fel de durere durere în tot corpul, care ne amintea de şocul impactului.

În cele din urmă, am mers la apartamentul unde locuiam. Seara ne-am culcat, slăvind pe Dumnezeu pentru mila şi dragostea Sa.

În noaptea aceea, însă, ni s-a dat să înţelegem cine a mai mijlocit pentru salvarea noastră de la o moarte sigură. Am avut un vis. Intens. Mă aflam într-o biserică. Deodată îl văd pe Cuviosul Paisie cum trece pe lângă mine, venind dinspre Sfântul Altar. Ţinea mâinile împreunate, în stilul lui caracteristic. L-am recunoscut imediat. Văzusem această imagine într-o fotografie care-l înfăţişează astfel la călugăria unei maici, aceasta ţinând în mână o lumânare. Faţa şi mâinile lui aveau o strălucire specială. Mă apropii. Îi cer binecuvântarea şi vreau să-i sărut mâna. La început ezită, dar, în cele din urmă, îmi dă mâna să o sărut. Nu-mi zice nimic. Eu mă retrag şi spun celor prezenţi, pe care, însă, nu-i vedeam: „Cuviosul Paisie!”. Aceştia îmi răspund: „Care Cuvios Paisie?! El a murit acum mulţi ani! Unde l-ai văzut tu?”. Atunci am înţeles că era vorba despre o apariţie miraculoasă a Cuviosului, după adormirea sa, al cărei scop era să-i arate că îmi este alături. Am început să plâng de bucurie acolo, în biserică.

Dimineaţă m-am trezit. Mi-am amintit visul şi mi-am zis: „Asta este! Cuviosul Paisie a vrut să-mi arate în acest fel că a fost aproape de noi în momentul accidentului!”. Până atunci nu mă gândisem de loc la acest lucru. De unde să-mi închipui eu că minunata noastră salvare se datora intervenţiei directe a acestui mare sfânt contemporan al ortodoxiei noastre!? Deoarece avem convingerea că este sfânt. Aşa ne şi adresăm în rugăciunile noastre, precum şi în discuţiile cotidiene cu ceilalţi membri ai familiei noastre. Sunt atât de convins de sfinţenia Cuviosului Paisie, încât pot să o susţin cu însăşi viaţa mea.

După toate acestea, Cuviosul Paisie ne-a arătat şi cu alte ocazii directa lui purtare de grijă. Îi suntem recunoscători pentru că a devenit mobilul unui nou început în viaţa noastră duhovnicească, în care, din păcate, datorită lipsurilor noastre, rămânem, văd, începători.

Ultima mare binefacere a Cuviosului Paisie pe care mi-a făcut-o mie, personal, este faptul că m-a învrednicit să mă ocup de sfânta sa persoană în timpul studiilor mele de doctorat la Facultatea de Teologie din Tesalonic. Titlul lucrării mele este Cuviosul Paisie Aghioritul. Abordare patristică şi pastorală. De menţionat faptul că la început alesesem alt subiect, însă timp de doi ani de zile nu am reuşit să mă înscriu la doctorat. Piedici inexplicabile nu mi-o permiteau. După schimbarea subiectului, drumurile mi s-au deschis… Slavă lui Dumnezeu, Cel Ce este minunat întru Sfinţii Săi!

De de când l-am cunoscut pe Cuviosul Paisie, „vânăm” persoanele şi locurile care au avut sau mai au legătură cu sfânta sa persoană. Mergem des la Mănăstirea „Sfântul Ioan Teologul”, Suroti, unde ne închinăm la moaştele Sfântului Arsenie Capadocianul şi la mormântul care adăposteşte cinstitele moaşte ale Cuviosului Paisie, care, atunci când binevoieşte Dumnezeu, emană bună mireasmă (lucru constatat de întreaga noastră familie în ziua pomenirii adormirii sale, la 12 iulie 2007).

Mergem, de asemenea, ca la el acasă, la Mănăstirea „Sfântul Arsenie Capadocianul”, Vatopedi şi la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul”, Metamorfosi, ambele din Halkidiki, unde vedem cum duhul Cuviosului Paisie impregnează întreaga viaţă chinovială a monahilor şi, respectiv, maicilor de acolo.

Mai mult, nu există pelerinaj la Sfântul Munte Athos fără să mă opresc la chilia Cuviosului Paisie, Panaguda, de unde el oferă o mare binecuvântare pelerinilor iubitori de sfinţi, care urcă acolo. De asemenea, vizitez şi alte locuri binecuvântate, unde se păstrează multe semne ale trecerii sale.

Pentru mine, ca şi pentru întreaga mea familie, Cuviosul Paisie are un loc cu totul special. Ne străduim cu orice mijloc să evidenţiem cuvioasa sa personalitate cunoscuţilor noştri, spre folos duhovnicesc şi smerită imitare. Ne vom bucura nespus să trăim de aproape evenimentul proclamării canonizării sale ca sfânt al Bisericii lui Hristos. Având în vedere faptul că destui sfinţi au fost recunoscuţi la puţin timp după adormirea lor (cum este cazul Sfântului Grigorie Palama, pictat în biserici după nouă ani de Rai), precum şi toate dovezile sfinţeniei sale, nu mă îndoiesc că în scurt timp poporul lui Dumnezeu va putea invoca şi oficial în rugăciunile lui numele Sfântului Paisie Aghioritul.

Închei cu o concluzie logică, ce urmăreşte să-mi justifice entuziasmul: proclamarea oficială a unui sfânt arată că, de fapt, el era sfânt şi mai înainte, adică în timpul vieţii, dar şi imediat după moarte, din moment ce sufletul său s-a sălăşluit în rândurile aleşilor lui Dumnezeu. Prin urmare, acesta avea şi are tot dreptul să fie cinstit de toţi. Sfântul Sinod al unei Biserici pur şi simplu recunoaşte o situaţie de fapt. Primul pas în recunoaşterea unui sfânt îl face poporul. În cazul Cuviosului Paisie Aghioritul, poporul şi-a făcut deja datoria. 

Sursa: comuniuneortodoxa.ro/cuviosul-paisie-aghioritul/si-pe-noi-ne-a-salvat-cuviosul-paisie-aghioritul