În primăvara anului 1995, Eleni Konstandoulaki, din Hania (insula Creta), absolventă a Facultăţii de Teologie a Universităţii din Belgrad, mi-a povestit următoarea întâmplare pe care mi-a confirmat-o şi a completat-o în anul următor Dragana Simic, din Serbia, studentă la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Atena. Aproape de Novi Sad se află vestita mănăstire de maici de la Jazak (episcopia Srem). În iarna anului 1983, această sfântă mănăstire a trecut printr-o mare primejdie. Regimul ateu, la putere în acea vreme, a încercat să desfiinţeze mănăstirea, aruncând otravă în reţeaua de alimentare cu apă a mănăstirii. Atunci Părintele Porfirie i-a dat telefon imediat maicii stareţe a acelei mănăstiri. I-a spus toate amănuntele despre planul ucigaş ce începuse a fi aplicat şi a sfătuit-o să caute în altă regiune apă pentru nevoile mănăstirii. Ba chiar i-a spus unde se afla un izvor, într-o pădure din apropiere. De atunci mănăstirea ia apă doar din acel loc.

Trebuie spus că Părintele Porfirie nu a fost niciodată în Serbia. Totuşi, în acele momente, cu dumnezeiescul Har, s-a aflat chiar în acel loc. Deşi se afla la Oporos, de unde telefona, a călătorit cu duhul sute de kilometri, până în regiunea Srem, chiar în inima Serbiei. Acolo a văzut totul atât de limpede, încât cunoştea şi descria amănunţit regiunea respectivă. Şi aceasta, tocmai fiindcă Bătrânul Porfirie, ca părinte duhovnicesc, iubea mult şi respecta mănăstirile şi, în special, pe cele de maici. Se ruga necontenit, zi şi noapte, pentru obştile monahale şi pătimea împreună cu ele, când se aflau în primejdie sau la necaz.

(Gheorghios S. Kroustalakis, Bătrânul Porfirie. Părinte duhovnicesc și pedagog, traducere de Cristina Băcanu, Editura Bunavestire, Bacău, 1999,  pp. 47-48)