Sfântul Spiridon săvârșește îmbisericirea unui copil

Preotul în vârstă, întorcându-se capul spre noi, ne-a întrebat: „Ce doriți?” „Părinte”, i-am zis, „am venit cu copilul să i se citească de patruzeci de zile, dar am întârzâiat”. „O voi face eu”, a zis și s-a ridicat în picioare. Am văzut atunci în fața noastră un bărbat înalt, bătrân, cu barbă și păr albe, îmbrăcat în straie albe. Venea încet spre noi, dar se vedea că avea mersul încet nu din cauza vârstei, ci pentru că era foarte liniștit. A luat copilul în brațe și a început să zică rugăciunile.

Întâmplarea pe care o prezint a fost pentru mine și pentru soțul meu începutul deschiderii inimilor noastre și al credinței în Dumnezeu, fiindcă până atunci aveam doar o atitudine negativă, critică, la adresa slujitorilor lui Dumnezeu.

Fiul nostru, Sotiris, s-a născut pe 19 septembrie 1994. După sfaturile primite de la rude, mă hotărâsem ca atunci când copilul va împlini patruzeci de zile, să merg la biserică ca să primească binecuvântarea, așa cum se obișnuiește. Nu am mers în ziua în care a împlinit patruzeci de zile, ci a doua zi, o zi de duminică, 30 octombrie 1994. Dar, ca oameni nepăsători și ignoranți ce suntem, în acea zi m-am trezit dimineața la 7:00 ca să hrănesc copilul, dar apoi m-am întins din nou în pat și am adormit. Așa că ne-am trezit mai târziu și eu și soțul meu, și ne-am pregătit să mergem la biserică. Când am mers la prima biserică, Sfânta Liturghie se terminase și nu era niciun preot care să-i citească rugăciunile copilului. Am plecat și ne-am dus la o altă biserică. Am vizitat bisericile pe care le știam în cartierele Peristeri, Haidari și Egaleo din Atena.

Unele biserici erau închise, iar la cele care erau încă deschise, plecaseră preoții. Dar eu am insistat și i-am spus soțului meu: „Astăzi, duminică, trebuie să i se facă rugăciunea copilului.”

În jurul orei 2:00 după-amiază am ajuns la Biserica Sfântul Spiridon din Egaleo. Soțul meu zicea să renunțăm și să venim a doua zi, dar am insistat. Am văzut ușa bisericii pe jumătate deschisă și i-am zis: „Aceasta va fi ultima noastră încercare.” Am intrat în biserică. Candelabrul din fața porților împărătești era luminat. Un preot stătea în partea din spate a stranelor femeilor  (astăzi stranele au fost înlocuite cu scaune). Era în vârstă și, pentru că nu voiam să-l deranjez, m-am dus la biroul preoților din interiorul bisericii, pentru a găsi un alt preot care să facă rugăciunea. La birou însă nu era nimeni. M-am uitat în toată biserica și nu era nimeni altcineva, nici măcar paraclisierul.

Atunci, preotul în vârstă, întorcându-se capul spre noi, ne-a întrebat: „Ce doriți?” „Părinte”, i-am zis, „am venit cu copilul să i se citească de patruzeci de zile, dar am întârzâiat”. „O voi face eu”, a zis și s-a ridicat în picioare. Am văzut atunci în fața noastră un bărbat înalt, bătrân, cu barbă și păr albe, îmbrăcat în straie albe. Venea încet spre noi, dar se vedea că avea mersul încet nu din cauza vârstei, ci pentru că era foarte liniștit. A luat copilul în brațe și a început să zică rugăciunile. A zis rugăciunile pe dinafară, fără să citească nimic și apoi a luat copilul în altar. A intrat prin ușile împărătești și a ieșit prin ușa din stânga. A venit spre noi, mi-a dat copilul în brațe și a rostit trei urări, dar nu „să vă trăiască”, ci urări foarte concrete, cu privire la viitorul copilului, dar nefiind atenți, nu ne mai amintim niciuna. Nici eu, nici soțul meu.

Am luat copilul, fericiți că am putut să îi facem îmbisericirea și, neștiutori cum eram, am plecat.

După mult timp, a venit la magazinul nostru din Egaleo un epitrop de la biserica la care fusesem cu copilul. Am început să vorbim și i-am zis: „Aveți un preot foarte bun la biserică” și am început să îl descriem pe preotul pe care l-am văzut atunci.

„Nu avem niciun preot ca acesta la biserică”, a răspuns el. Apoi ne-a întrebat „Vă referiți poate la părintele...?” (Nu ne amintim numele lui). „Nu”, i-am răspuns noi. „Pe părintele... îl cunoaștem nu era el.” Când i-am spus că purta straie albe, ne-a spus cu lacrimi în ochi că un preot simplu nu poartă straie albe decât la anumite ocazii speciale. Ne-a mai spus că biserica este închisă la acel moment al zilei, pentru că toată lumea se odihnește după Sfânta Liturghie și merg la biserică mai târziu, după-amiază.

„Doar Hristos și Sfinții au dreptul să poarte straie albe, de aceea rugați-vă și mulțumiți-I lui Dumnezeu”, a mai zis și apoi a plecat. Atunci ne-am gândit că într-una dintre zilele imediat următoare trebuia să mergem la biserică să vedem care dintre preoții de acolo era părintele în vârstă. Înainte să apucăm să mergem la biserică, a venit la magazinul nostru o femeie care nu mai venise la noi niciodată și nici după aceea nu a mai venit vreodată. Vorbea continuu, nu o putea opri nimeni. (Rețineți că în magazin erau și alți clienți). A observat la un moment dat o mică icoană a Sfântului Efrem, pe care o primisem de la cineva și o pusesem într-un loc la vedere, și ne-a zis: „Oh! Îl știți și pe Sfântul Efrem? Luați o icoană!”, ne-a zis. Și până să zic ceva, mi-a luat mâna și mi-a pus o iconiță în palmă. M-am uitat la ea. Era icoana Sfântului Spiridon.

Am așteptat să plece femeia necunoscută și ceilalți clienți și l-am întrebat pe soțul meu:

„Îți amintești de Părintele care i-a făcut îmbisericirea lui Sotiris?”

„Da”, a răspuns el.

„Îți amintești cum arăta?”

„Da”, a răspuns el din nou.

„Ia uită-te la icoana asta”, i-am spus arătându-i icoana Sfântului. „Da”, a zis emoționat, „el este”.

Așa că ne-am dus la biserica Sfântului Spiridon, unde l-am văzut din nou pe Sfântul Spiridon într-o icoană mare. Era chiar Sfântul pe care îl întâlniserăm. Am istorisit preoților de la biserică acest eveniment minunat. S-a aflat de această minune și la Sfânta Mitropolie din Niceea, de care aparține biserica.

Într-o duminică, la această biserică, în timpul Sfintei Liturghii, un preot a vorbit în predica sa despre apariția minunată a Sfântului Spiridon, fără să menționeze, desigur, niciun nume, spunând credincioșilor că și în zilele noastre se fac minuni; este de ajuns să ne deschidem ochii sufletului. Și într-adevăr, are întru totul dreptate.

Astăzi, când scriu aceste rânduri, fiul nostru a împlinit vârsta de paisprezece ani, a crescut foarte frumos, oferindu-ne în permanență bucuria de a-l avea lângă noi. Fie ca Dumnezeu să îl lumineze întotdeauna!

(Sfântul Ierarh Spiridon, Episcopul Trimitundei, Făcătorul de minuni. Viața * Minunile * Canon de rugăciune, Editura Doxologia, pp. 119-124)

Ultimele din categorie