Vladimir s-a născut în jurul anului 958, lângă Pskov, fiind fiul cneazului Sviatoslav și nepotul Sfintei Olga (+969), din dinastia Rurikizilor. Numele său, de origine slavă, este alcătuit din elementele wlodi – „a conduce” și mir – „pace”.

După tradiția slavă, după ce și-a mutat capitala la Pereiaslav în 969, cneazul Sviatoslav a împărțit puterea locală între fiii săi. Astfel, l-a numit pe Vladimir conducător al Novgorodului, pe Iaropolk la Kiev, iar pe Oleg mai-mare peste drevlieni („oamenii copacilor”, adică ai pădurilor de la vest de Kiev). Însă după moartea lui Sviatoslav (972), la scurtă vreme a început un război fratricid între Iaropolk și Oleg, care a fost ucis la scurt timp. Pentru a nu fi ucis și el, în 977, Vladimir a fugit la ruda sa Ladejarl Håkon Sigurdsson, regentul Norvegiei (971-995). Aici a adunat o armată varegă (vikingă) și întorcându-se a recucerit Novgorodul. La scurt timp, Iaropolk a fost ucis de doi varegi, iar Vladimir a devenit și cneaz al Kievului. În următorii 35 de ani, Vladimir a extins granițele Rusiei Kievene și a transformat-o într-un stat puternic în Europa de Est.

Deși fusese educat în copilărie de bunica sa Olga, totuși în tinerețe Vladimir a rămas un păgân devotat vechilor credințe slave, așa încât în primii ani de domnie a ridicat multe statui ale vechilor zei în ținuturile stăpânite. A avut mai multe soții, fiind tatăl a doisprezece prinți, cei mai cunoscuți fiind Sviatopolk I (urmașul său la tron), Iaroslav „cel Înțelept”, Mstislav și Sfinții martiri Boris și Gleb.

Potrivit Cronicii lui Nestor (sau „a vremurilor de demult”, Povest' vremennykh let), Vladimir a fost vizitat la curtea sa de soli din diferite țări care i-au propus să adopte credința lor. În 987, după ce s-a sfătuit cu boierii săi, cneazul a hotărât să trimită, la rândul său, soli care să cerceteze viața religioasă a vecinilor. Ajungând la musulmani (probabil în Persia), trimișii n-au simțit nicio bucurie, mai ales că exista interdicția cu privire la băuturile alcoolice și la carnea de porc. Au urmat vizitele la hazarii din nordul Mării Negre, de credință mozaică precum și la occidentalii catolici (probabil germanii împăratului Otto), dar solii nu au rămas impresionați. Mergând însă la Constantinopol și participând la Dumnezeiasca Liturghie în Catedrala Sfânta Sofia, ambasadorii lui Vladimir au spus că nu mai știau dacă se aflau în cer sau pe pământ. 

Botezul lui Vladimir

Astfel, în decembrie 987, cneazul Vladimir a fost botezat pe țărmul Mării Negre, probabil la Chersones Taurica (numit de ruși, Korsun, în Crimeea de azi), primind numele de Vasile, după împăratul Vasile al II-lea al Constantinopolului, cunoscut și ca „Bulgaroctonul” (adică „Ucigătorul de Bulgari”). Este interesant însă că numele său creștin nu s-a impus în tradiție, iar cneazul și-a păstrat peste vremuri numele său dinainte.

Curând după încreștinarea sa, Vladimir a luat de soție pe Ana, fiica împăratului, și s-a întors la Kiev. Împreună cu el au ajuns în metropola de pe Nipru și câțiva preoți greci, care i-au botezat pe locuitorii capitalei, la 1 august 988. Această zi este cunoscută oficial drept data creștinării rușilor kieveni. Populația întregii țări a fost însă convertită treptat, și uneori cu forța, de-a lungul secolelor.

Ar fi de ținut seama și că unele surse arabe (începând cu cronica lui Yahya din Antiohia) prezintă o altă poveste despre convertirea lui Vladimir, care ar fi fost un act politic de intrare în rândul alianțelor europene. Astfel, împăratul Vasile al II-lea al Constantinopolului, pus în dificultate în 987 din pricina răscoalelor lui Bardas Skleros și Bardas Phokas, a cerut ajutorul Rusiei Kievene, până atunci considerată țară dușmană, iar Vladimir a fost de acord, în schimbul unei legături matrimoniale. Tot cu această ocazie ar fi acceptat să devină creștin și să-și convertească poporul la noua credință. După botez, în 988, Vladimir a trimis șase mii de soldați kieveni care au asediat orașul strategic Chersones Taurica în 989, cucerindu-l de la rebelul Bardas Phokas și redându-l lui Vasile.

Având în vedere diferența culturală imensă între Bizanț și Rusia Kieveană, în rândul istoricilor este foarte răspândită ideea că botezul lui Vladimir a fost un act politic, dar chiar și așa, creștinarea lui nu a fost una superficială. Acesta și-a schimbat viața și a poruncit disturgerea tuturor statuilor păgâne din Rusia Kieveană, înlocuindu-le cu biserici. Tot de atunci, Vladimir a dus, pe cât posibil, o politică pacifistă cu vecinii săi Boleslaw I al Poloniei, Ștefan I al Ungariei și Andrei al Cehiei și a trăit alături de singura soție legitimă, Ana Porfirogeneta. A purtat o grijă deosebită față de săraci, lucru neobișnuit atunci printre cei din neamurile slave. Cronicile menționează că a poruncit ca toți săracii și bolnavii să vină la palatul său pentru hrană, băutură și bani. Iar pentru cei care nu puteau veni, a umplut mai multe care cu pâine, carne, pește și miere pe care le-a trimis în oraș. Totodată a susținut răspândirea creștinismului dincolo de hotarele sale. 

Vladimir este ctitorul bisericii Adormirii Maicii Domnului, cunoscută ca Desiatynna Tserkva, adică „a zeciuielii”, fiindcă la început Biserica a fost susținută instituindu-se un impozit asupra populației. A poruncit însă construcția multor altor biserici din lemn și a ajutat la întreținerea unor mănăstiri pe Muntele Athos. După moartea Anei în 1011, cneazul s-a căsătorit cu o prințesă de neam german, fiica contelui Kuno von Oenningen, al cărei nume nu se cunoaște.

Sfârșitul vieții Sfântului Cneaz Vladimir nu a fost unul pașnic. În ultimul an al vieții, fiii săi Sviatopolk (stabilit la Turov) și Iaroslav (care domnea la Novgorod), i-au contestat stăpânirea. După ce a adunat o oaste pentru a le sta împotrivă, Vladimir s-a îmbolnăvit și la scurtă vreme a murit la Berestovo, lângă Kiev, la 15 iulie 1015, fiind înmmormântat în Biserica Zeciuielii pe care o ctitorise. A fost urmat la tron de Sviatopolk.

Cinstirea Sfântului Cneaz Vladimir „cel Mare”

Rușii kieveni l-au venerat pe Vladimir pentru sprijinul său acordat Bisericii, dar cea mai veche mențiune păstrată despre el ca „Sfântul” Vladimir se regăsește mai târziu, abia după invazia mongolă din 1240 când mormântul i-a fost profanat și moaștele s-au pierdut pentru o vreme. Astfel, Cronica Ipatiev amintește de ziua sa de prăznuire la 15 iulie (28 iulie, după calendarul vechi), sărbătorită pentru prima dată în 1263. În timpul Mitropolitului Petru Movilă, când au fost săpate ruinele vechii ctitorii a lui Vladimir și s-a ridicat o nouă biserică (1635) este semnalat că s-ar fi găsit sicriul cu moaștele sale, care au început să fie venerate. Părticele din acestea au fost, curând după descoperire, împărțite între numeroasele sale așezăminte sfinte și cinstite ca Sfinte Moaște.

În Biserica Ortodoxă Rusă, Sfântul Vladimir este numit, asemenea bunicii sale Olga, „întocmai cu Apostolii”. Cultul său este răspândit în Rusia, Ucraina și alte țări slave, fiind considerat ocrotitorul orbilor și al celor cu boli de ochi. În iconografie este înfățișat în veșminte imperiale roșii, împodobite cu motive aurii, cu o coroană pe cap. În mâna dreaptă ține o cruce, iar în stânga poartă o sabie. Alteori este înfățișat cu un sul în mână, conținând o rugăciune pentru poporul nou-botezat.

Troparul Sfântului Vladimir

Asemănatu-te-ai neguțătorului care căuta piatra cea scumpă, slăvite, puternice Vladimire, șezând pe scaun înalt în maica cetăților, de Dumnezeu păzitul Kiev, ispitind și trimițând către Țarigrad, ca să știi pentru drept măritoarea credință. Și ai aflat pe Hristos, piatra cea fără de preț, Care te-a ales ca pe un al doilea Pavel și a scuturat în sfântă scăldătoare orbirea cea sufletească împreună cu cea trupească. Pentru aceea, săvârșind pomenirea împreună cu tot poporul, roagă-te să se mântuiască mulțimea credincioșilor.