Marele Vladimir, domnul Kievului și singurul stăpânitor a toată Rusia, era fiul lui Sviatoslav, nepotul lui Igor și al Sfintei Olga și strănepotul lui Ruric, cel chemat de la nemți la domnia Rusiei, care își trăgea seminția sa de la August, Cezarul Romei. Ruric avea scaunul domniei în marele Novgorod; iar Igor Ruricovici, după moartea tatălui său, a mutat scaunul la Kiev și a născut din Sfânta Olga un fiu, anume Sviatoslav. Iar Sviatoslav Igorovici avea trei fii: Iaropolc, Olg și Vladimir, nu însă dintr-o femeie.

Și împărțind Sviatoslav marea domnie a Rusiei la cei trei fii ai săi, a dat celui mai mare fiu, Iaropolc, Kievul; celui mijlociu, Olg, drevlenii; iar celui mai mic, Vladimir, marele Novgorod. Apoi, după moartea marelui domn Sviatoslav, Iaropolc stând la scaunul părin­tesc, în Kiev, s-a sculat cu război asupra fratelui său, Olg, voievodul drevlenilor, și l-a ucis; iar domnia aceluia a luat-o pentru el. Acest lucru auzindu-l Vladimir, voievodul marelui Novgorod, s-a temut de Iaropolc, fratele său cel mai mare, ca nu cumva să-i facă și lui asemenea, și a fugit peste mare la germani. Deci Iaropolc a luat întru a sa stăpânire și domnia marelui Novgorod, ca și pe a drevlenilor.

Dar Vladimir, nu după multă vreme, adunând multă putere de oaste, atât de la nemți, cât și din alte părți ale pământului Rusiei, a mers împotriva lui Iaropolc, domnul Kievului, și l-a ucis. Deci, luând domnia Kievului și pe femeia fratelui său, cea de neam grecesc, s-a făcut stăpân peste tot pământul Rusiei. El a pus în Kiev idoli la locuri înalte și s-a închinat lor cu jertfe, îndemnând tot poporul la închinarea lor, iar cei ce nu voiau să se închine idolilor, poruncea să-i dea morții. Atunci a fost ucis fericitul Teodor creștinul și fiul său, Ioan, căci n-a voit să fie părtaș închinătorilor la idoli, nici să-și dea pe fiul său la drăceasca jertfă. Iar ceilalți creștini, pe care i-a luminat Sfânta Olga și le-a zidit biserică la movila Oscoldova, câți se mai aflau vii, de frică se făcuseră neștiuți. Pentru că unii fugeau, alții păzeau în taină sfânta credință, iar alții se întorceau la păgânătatea dinainte; și de era undeva vreo biserică creștinească, aceea se risipea cu mâna închinătorilor de idoli.

Deci Vladimir pusese în Kiev idolii aceștia: mai întâi Perun, începătorul idolilor, pe care îl credea a fi zeul tunetului, al fulgerelor și al norilor de ploaie; al doilea, Voios, ce i se părea a fi zeul dobi­toacelor; al treilea, Pozvizd sau Vihor, zeul văzduhului; al patrulea, Lado, zeul veseliei; al cincilea, Cupalo, zeul rodurilor pământului; al șaselea, Coliada, zeul prăznuirii ce se face iarna. Și alții ce li se păreau a fi zei, se puneau nu numai în Kiev, ci și prin toate părțile stăpânirii rusești, după porunca marelui domn, și pe toți îi cinsteau prin închinăciune păgânească. O închinăciune de idoli ca aceea se făcea și în marele Novgorod, căci Vladimir trimisese acolo să fie mai mare pe unchiul său, Dobrin voievodul, fratele maicii sale. Iar acela, ceea ce a văzut pe Vladimir făcând în Kiev, tot asemenea a făcut și el acolo, punând de asemenea idoli și numindu-i cu același nume.

Iar Vladimir, pe lângă închinarea de idoli, avea și altă răutate, adică se tăvălea fără de înfrânare în poftele trupești, ca în noroi. Căci era foarte mult iubitor de femei, ca și Solomon cel de demult, și nesățios în trupeștile patimi. Și avea multe femei, dar și mai multe țiitoare, și viețuia prea spurcat, fiind în rătăcirea închinării de idoli. Despre viața lui Vladimir, cât a fost în neștiință de Dumnezeu și în păgânătate, despre uciderea de frate, despre vărsările de sânge, despre vitejie și multele războaie, despre diavoleștile slujiri, despre aprinderile spre femei, despre toate se scrie pe larg în Hronograful Sfântului Nestor al Pecerscăi și în alte istorii rusești scrise cu mâna. Se mai află și în Sinopsisul Pecerscăi cel tipărit și cine voiește să afle mai multe, să citească acolo. Iar noi nu voim să descriem viața lui cea necurată și păcătoasă de mai înainte, ci pe cea dreaptă și sfântă. De aceea nu vom zăbovi mult la lucrurile sale cele rele, care le făcuse mai înainte de primirea sfintei credințe. Deci ajunge că le-am pomenit pe acelea pe scurt, pe de o parte, ca nu de prisos să se lungească istoria, iar pe de alta, ca auzul cel întreg înțelept, să nu se îngreuieze. Se cade deci să mergem la luminarea lui prin Botez și la lucrurile cele plăcute lui Dumnezeu, din care s-a făcut folos de suflet mântuitor la toate neamurile Rusiei.

Când Preabunul Dumnezeu, Cel ce nu voiește moartea păcătoșilor, ci întoarcerea lor la viață, din negrăita Sa milostivire, a binevoit ca părțile Rusiei cele întunecate cu întunericul închinării de idoli, să nu piară până la sfârșit, ci cu lumina sfintei credințe să fie luminate și să fie povățuite la calea mântuirii, le-a ales lor călăuzitor spre aceasta pe acest mare domnVladimir,precum de demult a ales romanilor și grecilor pe marele împărat Constantin, iar la începutul tuturor neamurilor, pe Sfântul Apostol Pavel. Pentru că Cel ce a zis ca din întuneric să răsară lumină, a răsărit și în inima lui Vladimir raza luminii celei de taină, și a deșteptat într-însul dorirea cunoștinței adevărului. Astfel l-a prefăcut pe el din păgân și închinător de idoli, în creștin binecredincios; din prigonitor - precum oarecând pe Saul - în nou apostol și învățător al rușilor, care scăpând atâtea popoare ale Rusiei de înghițirea iadului și din veșnica moarte, le-a adus prin a doua naștere la Sfântul Botez, în viața cea veșnică.

Dar se cuvine să pomenim pe scurt și aceea că rușii, încă mai înainte de Vladimir cu câtăva vreme, s-au botezat, deși nu toți, însă o parte din ei. întâi s-a botezat poporul Rusiei cel slavonesc, de către Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, care ajungând în munții Kievului, i-a binecuvântat și, înfigând o cruce pe un deal înalt, a proorocit despre zidirea cetății și de darul lui Dumnezeu ce avea să răsară în acele locuri. Iar pe câți oameni a aflatatunci acolo, i-a învățat sfânta credință și i-a botezat. După aceea, a mers în celelalte părți ale Rusiei, unde este acum marele Novgorod și unde sunt și alte cetăți vestite, și pretutindenea pe câți a putut să-i întoarcă la Hristos, i-a luminat cu Sfântul Botez.

O parte din ruși s-au mai botezat pe vremea împăratului grec Vasile Macedon, și pe vremea patriarhiei Preasfințitului Fotie, fiind trimis de dânșii arhiereul Mihail. în acea vreme, fiind încă mic de vârstă Igor Ruricovici, domnul Rusiei, ocârmuia domnia Oleg, rudenia și povățuitorul voievodului. Deci arhiereul grecesc, mergând din Constantinopol la pământul Rusiei ca să învețe sfânta credință pe poporul cel necredincios, popoarele doreau să vadă mai întâi vreo minune de la dânsul. Deci i-a întrebat arhiereul: „Ce fel de minune v-ar trebui?”. Iar ei au zis: „Cartea aceea care învață credința voastră cea creștinească să se arunce în foc și, de nu va arde, vom cunoaște din aceasta că este bună și adevărată credința voastră și Dumnezeul cel propovăduit de tine este mare”. Iar arhiereul, nădăjduind în Dumnezeu, a poruncit ca să aprindă un foc mare înaintea tuturor, și, ridicându-și mâinile spre cer, s-a rugat, zicând: „Preamărește numele Tău, Hristoase Dumnezeule!”. Aceasta zicând, arhiereul a pus cartea Sfintei Evanghelii în foc și n-a ars. Căci toate lemnele arzând și focul potolindu-se, s-a găsit Evanghelia întreagă, nevătămată de foc deloc. Văzând această minune popoarele, foarte mulți dintre ei au crezut în Hristos și s-au botezat. Poporul Rusiei s-a mai botezat și în zilele marii doamne Olga, soția marelui domn al Rusiei, Igor Ruricovici, maica lui Sviatoslav și bunica lui Vladimir. Aceea, după cum se scrie în viața sa, ducându-se la Constantinopol, a primit sfânta credință creștinească și s-a numit Elena din Sfântul Botez. Apoi, întorcându-se de acolo, pe mulți din Kiev și din celelalte cetăți ale Rusiei i-a adus la sfânta credință și la Sfântul Botez, dar n-a putut să-i lumineze pe toți. Nici chiar pe fiul său, Sviatoslav, n-a putut să-l plece la primirea creștinătății. Și fiind aceste botezuri mai înainte de Vladimir, sfânta credință nu s-a putut lărgi și întări. Pe de o parte, pentru războaiele cele dese, iar pe de alta, pentru domnii care se dăduseră la păgâneasca închinare de idoli. Deci Rusia s-a luminat desăvârșit în zilele marelui domn Vladimir, căci el luminându-se mai întâi el însuși și cunoscând calea cea adevărată a mântuirii, a povățuit pe toți la aceasta, pe de o parte prin pilda evlaviei sale, iar pe de alta prin porunca stăpânirii sale. Creștinarea rușilor s-a început astfel:

Vladimir preamărindu-se cu vitejia, cu singură stăpânirea și cu mărimea împărăției sale, mai mult decât alți împărați și domni în toată partea de sub soare, au început a veni la dânsul felurite popoare, lăudându-se către dânsul cu credința lor. La început au venit maho­medanii, pe care Vladimir i-a întrebat: „Ce fel este credința voastră?”. Ei au răspuns: „Credem în Dumnezeul care este în ceruri și avem pe proorocul lui Dumnezeu, Mahomed. Acela ne dă voie să avem mai multe femei, câte voiește cineva, și să ne desfatăm din toate dulcețile trupești; numai ne poruncește să ne tăiem împrejur, să nu mâncăm carne de porc și să nu bem vin”. Apoi mai spuneau și alte lucruri de necinste și de rușine din credința lor, pe care nu se cuvine a le da în scris. Iar Vladimir, fiind iubitor de femei, îl asculta cu plăcere, dar tăierea împrejur și înfrânarea de la vin, n-a iubit-o. Deci a zis către dânșii: „Noi nu putem să trăim fără vin, deoarece în Rusia toată veselia și beția se face cu băutură”.

După aceea, au venit trimiși și de la nemți, și de la papa Romei, și de la Cezarul Apusului și de la ceilalți domni, fiecare spunând că credința lor este mai bună, dar nici una din acelea n-a iubit-o. încă și evreii au venit, spunându-i despre credința lor, a Legii celei vechi, că este mai bună decât toate credințele. Atunci Vladimir i-a întrebat: „Unde este pământul și împărăția voastră?”. Ei au răspuns: „Pământul nostru este Ierusalimul, Palestina și cele dimprejurul ei; dar de vreme ce am mâniat pe Dumnezeu cu păcatele noastre, pentru aceea ne-a risipit Dumnezeu în toată lumea, iar pământul nostru l-a dat creștinilor”. Vladimir le-a zis: „Cum învățați voi pe alții la credința voastră, când voi înșivă sunteți lepădați de Dumnezeul vostru? Că de v-ar fi iubit Dumnezeu, nu v-ar fi răspândit prin pământuri străine. Oare și nouă ne doriți o risipire ca aceea?”. Acestea zicându-le, i-a izgonit de la fața sa.

După toți aceștia, a venit un sol trimis cu daruri de la Vasile și Constantin, împărații grecești, și de la Nicolae Hrisoverghie, Patriar­hul Constantinopolului. Acel sol era bărbat ales, cuvântăreț și insuflat de Dumnezeu, și se numea Chirii filosoful.

Acest filosof, Chirii sau Chir, a vorbit mult cu Vladimir despre credința creștină, începând de la zidirea lumii, trecând prin toate proorociile de la întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, până la pătimirea care a suferit-o de bună voie, și până la moartea pe cruce, pentru mântuirea omenească, și până la învierea cea de a treia zi din morți și înălțarea Lui la ceruri, precum despre aceasta scrie pe larg Cuviosul Nestor al Pecerscăi. Iar mai pe urmă, adăugând cuvântul despre a doua venire a lui Hristos, despre învierea morților, despre înfricoșata judecată, despre munca cea fără de sfârșit pregătită păcătoșilor și despre răsplătirea drepților întru împărăția cerurilor, i-a dat lui în dar de la cei care l-au trimis o pânză mare țesută cu aur, pe care era închipuită înfricoșata judecată a lui Dumnezeu și despărțirea păcătoșilor de drepți. Drepții stăteau în dreapta Judecătorului și de aceeași parte dreaptă era și Raiul și împărăția cerurilor; iar păcătoșii stăteau de-a stânga, unde se vedea gheena focului, iadul, înfricoșatele chipuri ale diavolilor și erau închipuite și felurite munci în iad.

Spre toate acestea privind Vladimir cu dinadinsul, a întrebat pe Chir despre fiecare lucru, iar filosoful, spunându-i toate cu de-amănuntul, a zis: „Când va veni Hristos Dumnezeu din cer pe pământ întru slava Sa,să judece vii și morții și să răsplătească fiecăruia după faptele lui, atunci pe câți va afla drepți, îi va pune de-a dreapta Sa, și-i va trimite în împărăția Sa cea cerească, la veșnica veselie. Iar pe câți îi va aflapăcătoși, îi va pune de-a stânga și-i va trimite în focul gheenei cel nestins, în muncile cele nesfârșite”.

Iar Vladimir, auzind acestea, a suspinat și a zis: „Fericiți cei ce vor sta de-a dreapta și amar de cei ce vor fi de-a stânga!”. Atunci Chir filosoful i-a zis: „Împărate, de vei înceta de la lucruri rele și de vei primi Sfântul Botez, te vei învrednici a sta de-a dreapta; iar de vei rămâne în necurăție, apoi locul tău va fi la stânga”. Atunci Vladimir, luând aminte la cele grăite de filosof și socotindu-le, a zis: „Voi mai aștepta încă puțin până ce mai cu dovedire voi cerceta toate credințele”. Apoi, dăruind pe filosof și pe cei dimpreună cu dânsul, i-a trimis cu cinste la Constantinopol.

Și plecând filosoful grec, Vladimir a chemat la dânsul pe toți boierii și dregătorii săi, și le-a zis: „Iată, au venit la mine înțelepți din felurite țări, de la mahomedani, de la nemți, de la romani, de la jidovi și de la celelalte neamuri, lăudându-și fiecare din ei credința lor. Iar la urma tuturor au venit și grecii. Aceștia mi-au spus despre credința lor lucruri multe și mai minunate decât alții, povestindu-mi faptele ce s-au făcut sub cer de la începutul lumii și până acum. Ei spun cum că are să fie un alt veac și o altă viață și cum, după moarte, toți vor învia, iar de a făcut cineva ceva bine în veacul acesta, acela se va bucura în veacul cel ce va să fie, viețuind cu viață fără de moarte, iar păcătoșii se vor munci în veci”.

Atunci boierii și dregătorii lui au zis către dânsul: „Nimeni nu hulește ceva al său vreodată, ci mai ales îl laudă; iar tu, mare domnule, de voiești să cunoști mai cu încredințare adevărul, ai mulți oameni înțelepți, trimite dintre dânșii pe cei mai aleși pe la felurite popoare, ca să vadă și să știe tot felul de credințe, și cum slujește cineva Dumnezeului său. După aceea, întorcându-se, îți vor spune ție și nouă despre toate cu de-amănuntul și desăvârșit”. Iar Vladimir a ascultat un sfat ca acesta și a trimis bărbați pricepuți și înțelepți în felurite țări, ca să cerceteze credințele și slujbele fiecărui popor. Deci ei străbătând multe țări și împărății, s-au dus la urmă și la Constan­tinopol și au spus împăraților grecești, Vasile și Constantin, pricina venirii lor. Iar împărații s-au bucurat și îndată au spus despre dânșii preasfințitului patriarh. Deci patriarhul a poruncit să împodobească biserica, a făcut praznic și s-a îmbrăcat în cele mai scumpe veșminte arhierești, cu mulți episcopi și preoți, și au săvârșit dumnezeiasca Liturghie.

Și au mers la Sfânta Liturghie împărații cu trimișii lui Vladimir și, ducându-i în biserică, i-au pus într-un loc unde le era cu înlesnire să vadă și să audă toate. Iar ei văzând frumusețea cea negrăită a laudei lui Dumnezeu, precum nu văzuseră în nici o parte vreodată, și auzind glasurile cele prea dulci ale cântărilor de laudă pe care nu le mai auziseră niciodată, se mirau foarte mult și li se părea că nu mai stau pe pământ, ci în cer. Pentru că în acea vreme i-a strălucit pe ei lumina cea cerească, încât se făcuseră ca afară de sine de bucuria duhovnicească de care s-a umplutinima lor atunci.

Iar după săvârșirea dumnezeieștii Liturghii, împărații și patriar­hii au făcut cinste și ospăț mare solilor din Rusia și, îndestulându-i cu daruri multe, i-au slobozit. Și când s-au întors la Vladimir, el iarăși a chemat pe toți boierii și bătrânii săi și a poruncit ca trimișii care s-au întors să spună fiecare înaintea tuturor ceea ce a văzut și a auzit. Iar ei, începând, au spus toate pe rând despre credința fiecărui popor și despre slujbele lor, dar toți auzind despre acele credințe, le erau neplăcute. Apoi au început a spune cele văzute la greci și ziceau: „Când am mers în Constantinopol, grecii ne-au dus în biserica lor, unde slujesc Dumnezeului lor, și am văzut acolo o frumusețe și o slavă pe care limba noastră nu poate să o spună; veșmintele preoților erau prea minunate, rânduiala slujirii foarte cinstită, starea înainte a tuturor oamenilor cucernică, iar cântările atât de dulci, precum nu am auzit niciunde, și ne-a cuprins o bucurie, încât nu ne mai simțeam pe noi înșine, nici nu cunoșteam dacă mai suntem pe pământ sau în cer. Deci nu este în toată lumea o podoabă și o preaslăvită laudă de Dumnezeu ca la greci. Pentru aceasta credem că adevărată este cre­dința lor și numai cu acei oameni locuiește Dumnezeul cel adevărat”.

Și au zis boierii către Vladimir: „Dacă credința grecească n-ar fi bună și adevărată, atunci bunica ta, Olga, n-ar fi primit acea credință, pentru că era femeie foarte înțeleaptă”. Atunci Vladimir, lucrând într-însul darul Sfântului Duh, a început a se lumina câte puțin în mintea sa, a cunoaște dreapta credință creștinească și a o dori. Dar, de vreme ce nimeni nu era lângă dânsul care să-l aducă degrabă spre săvârșirea lucrului ce-l gândise, pentru că toți boierii și sfetnicii erau întunecați cu întunericul păgânătății, de aceea s-a pre­lungit încredințarea și botezul lui până la o vreme, până ce a aflat un sfat, ca să se ducă cu război împotriva pământului grecesc, să ia ce­tățile lor și să câștige dascăli creștinești care să-l învețe pe el credința.

Deci adunând Vladimir oaste multă, s-a dus la Herson și a luat întâi cetatea grecească Cafa. Apoi a mers sub Herson, cetatea de scaun a pământului acela, de lângă malul Mării Negre, unde era port ales de corăbii. Deci a înconjurat cetatea aceea și, luptându-se împotriva ei multă vreme, nu a putut să o ia căci era tare și oastea grecească dintr-însa se lupta împotrivă cu bărbăție. Iar Vladimir le zicea hersonenilor ca să i se plece lui de voie, dacă voiesc să câștige milă de la dânsul. Iar de nu, va sta sub cetatea lor chiar și trei ani, până o va lua, și în ceasul acela nu va avea nici o milă.

Dar hersonenii nu băgau în seamă cuvintele lui, deși sufereau strâmtorare în cetate; căci de șase luni erau înconjurați și aveau lipsă de cele de nevoie. Iar duiîtaezeiasca purtare de grijă, căutând prin judecățile cele neștiute ceea ce era mai de folos nu numai grecilor, ci și la toate popoarele Rusiei, a rânduit ca cetatea Hersonului să se plece lui Vladimir, lucru care s-a întâmplat astfel: Un protopop al Hersonului, anume Anastasie, a scris lui Vladimir pe o săgeată, astfel: „împărate Vladimir, dacă voiești să iei cetatea, caută în pământ spre părțile Răsăritului urloaiele prin care curge în cetate apa cea dulce. Acelea dacă le vei tăia și vei lua apa cetății, poporul ți se va pleca cu înlesnire, fiind silit de sete”.

Așa scriind protopopul pe săgeată, a încordat arcul și i-a dat drumul către cortul lui Vladimir. Și a căzut săgeata înaintea cortului și cei ce au văzut-o au luat-o îndată și, văzând pe dânsa acea scrisoare, au dus-o lui Vladimir. Iar el a chemat un tălmaci al limbii grecești, și acela citindu-i scrisoarea, a poruncit Vladimir să caute în pământ, spre părțile Răsăritului, acele urloaie prin care venea apa. Și aflându-le, le-a tăiat și, nemaifiind apă în cetate, poporul a slăbit de sete; apoi, chiar și nevrând, s-a supus lui Vladimir. Iar acesta, luând cetatea Hersonului, a intrat într-însa cu dănțuire, nefăcând oamenilor nici un rău, nici strâmbătate.

După luarea Hersonului și a toată Tavrichia, Vladimir a trimis la împărații grecești, zicând: „V-am luat Hersonul, cetatea voastră slăvită, și tot pământul Tavrichiei; și acum aud că aveți o soră fecioa­ră frumoasă; deci să mi-o dați mie spre însoțire. Iar de nu veți voi, voi face și cetății voastre împărătești ceea ce am făcut Hersonului”. împărații grecești primind scrisoarea aceea de la Vladimir, s-au mâhnit foarte tare, pentru că sora lor, cu numele Ana, nu voia să se însoțească cu un păgân. Dar ei, temându-se de multa putere a oștilor Rusiei și de vitejia lui Vladimir, au scris înapoi către dânsul, astfel: „Nouă, creștinilor, nu ni se cade să dăm pe sora noastră după cel ce petrece în credința păgânească, dar dacă voiești s-o iei, leapădă-te de idolii tăi și crede, ca și noi, în Hristos, adevăratul Dumnezeu, și primește Sfântul Botez. Atunci fără oprire vei lua în însoțire pe sora noastră și vei petrece cu noi în dragoste, ca cel de o credință cu noi, moștenind încă și cereasca împărăție”.

Primind Vladimir un răspuns ca acesta de la împărații grecești, a trimis iarăși la dânșii, zicându-le: „Eu am iubit credința voastră din vremea aceea, când cei trimiși de mine să cerceteze feluritele credințe au fost și la voi și ne-au spus cu de-amănuntul că este mai bună credința voastră decât toate credințele, și slujirea cu care slujiți Dumnezeului vostru este mai aleasă decât a tuturor popoarelor. Deci voiesc a primi credința voastră, însă voi trimiteți un episcop la mine, ca să mă boteze, și voi înșivă veniți cu sora voastră, sau trimiteți-mi pe sora voastră spre însoțire. Iar eu vă voi înapoia Hersonul și toată Tavrichia”.

O bună înștiințare ca aceasta primind împărații grecești, s-au bucurat foarte mult și au îndemnat cu rugăminte pe sora lor să meargă la Vladimir, zicându-i: „Milostivește-te de împărăția crești­nească, căci, de nu vei merge după el, apoi el nu va înceta a prăda pământul nostru; și ne este frică ca să nu facă și cetății împărătești ceea ce a făcut Hersonului. Iar dacă Vladimir se va boteza pentru tine, și prin tine va întoarce Domnul spre Sine pământul Rusiei, atunci și cel grecesc va fî slobod de războaiele cele grele și de năvălirile rușilor. Deci de la toți vei avea slavă veșnică și fericire nemuritoare”. Iar Ana, sora împăraților, deși nu voia, însă socotind mântuirea norodului celui așa de mare al Rusiei, care voia să se întoarcă la Dumnezeu; încă și patriei sale, împărăției grecești, dorindu-i pace, s-a învoit cu sfatul și cu rugămintea fraților săi și a zis cu lacrimi: „Fie voia Domnului!”. Și au trimis-o pe ea împărații în corăbii, pe mare, cu arhiereul Mihail, cu preoți și cu boieri cinstiți. Și ajungând ea la Herson, au întâmpinat-o cu slavă și au dus-o în palatul împărătesc.

În acea vreme, nu cu multe zile înaintea venirii fiicei împără­tești, Vladimir s-a îmbolnăvit la ochi și a orbit. Deci începuse a se îndoi de sfânta credință și de Sfântul Botez și, tulburându-se în sine, zicea: „Zeii Rusiei s-au mâniat împotriva mea, că voiesc să-i las și să primesc altă credință; de aceea, au trimis asupra mea pedeapsa orbirii”. Iar sora împăraților grecești a trimis la el, zicându-i: „De voiești să fii sănătos și să vezi cu ochii, primește Sfântul Botez degrabă, căci în alt mod nu te vei izbăvi de orbirea ta. Iar de te vei boteza, te vei mântui nu numai de orbirea trupească, ci și de cea sufletească!”.

Aceasta auzind-o Vladimir, a răspuns: „De va fi adevărat graiul acesta, apoi voi cunoaște din aceasta că Dumnezeul creștinilor este mare!”. Și chemând el îndată pe episcop, a cerut Sfântul Botez; iar episcopul mai întâi l-a făcut chemat și l-a învățat bine sfânta credință, apoi l-a botezat în biserica Sfânta Sofia, care este în mijlocul cetății, dându-i numele Vasilie. Iar la botezul lui s-a făcut o minune asemenea aceleia ce s-a făcut cu Sfântul Apostol Pavel pe calea către Damasc, când prigonea Biserica lui Dumnezeu și care, din lumina cerească ce l-a strălucit pe el în cale, devenise orb. Căci atunci când Vladimir, care era orb la ochi, a intrat în sfânta scăldătoare și episcopul a pus mâna pe el, după rânduiala Sfântului Botez, îndată a căzut orbirea de pe ochii lui ca niște solzi. Deci a văzut și a preamărit pe Dumnezeu că l-a adus la adevărata credință; și mulțumea Domnului Hristos, bucurându-se și veselindu-se.

Acea minune văzând-o boierii și oastea lui, cu toții s-au botezat și s-a făcut bucurie mare rușilor și grecilor, dar mai ales sfinților îngeri din cer. Căci dacă îngerii se bucură de un păcătos care se pocăiește, cu atât mai vârtos s-au bucurat de atâtea suflete care au cunoscut pe Dumnezeu, și au cântatslavă întru cei de sus lui Dumnezeu, și celelalte. Botezul lui Vladimir, a boierilor lui și a oștilor s-a săvârșit în Herson, în anul de la facerea lumii 6496, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, în anul 988.

Iar după Botez, au adus la Vladimir pentru cununie pe sora împăraților grecești și nu după multe zile s-a cununat cu dânsa în legiuită nuntă. Și a înapoiat grecilor Hersonul cu toată Tavrichia și, întărind pacea cu ei, s-a întors în pământul său, luând cu sine pe arhiereul Mihail, care venise de la Constantinopol cu sora împăra­ților. Și a fost acela întâiul mitropolit al Rusiei. Vladimir a mai luat din Herson împreună cu arhiereul și mulți preoți, clerici și monahi.

El a mai luat de acolo și moaștele Sfântului Sfințit Mucenic Clement, papa Romei și ale ucenicului său, Fiva. A luat și icoane sfinte, cărți și multe podoabe bisericești. A mai luat încă și pe protopopul Anastasie, care l-a învățat pe el cum să ia cetatea Herson. Deci Vladimir a mers în Kiev cu bucurie mare, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos. Și cum a ajuns, îndată a început a pune sârguință pentru creștinarea locuitorilor din Kiev, cetatea sa de scaun, și din toată stăpânirea sa cea rusească.

La început Vladimir a poruncit să boteze pe fiii săi, în număr de 12, pe care i-a avut cu mai multe femei: Iziaslav, Mstislav, Iaroslav, Vsevolod din Rohmida, doamna leșească; Sviatopolc din femeia fratelui său, de neam grec; Vișeslav din doamna Cehina; Sviatoslav și Stanislav din altă Cehina; Boris și Gleb dintr-o femeie de neam bulgar; Briacislav și Sudislav din altă femeie oarecare. Pe aceștia toți i-a botezat mitropolitul Mihail într-un izvor, nefiind încă biserică în Kiev, după dărâmarea celor de mai înainte. Iar acel izvor din munte de lângă râul Nipru, se numește din vremea aceea și până acum, Creștatic.

Apoi a trimis propovăduitori prin toată cetatea, poruncindu-le ca a doua zi să se adune cu toții - bătrâni și tineri, mari și mici, bogați și săraci, bărbați și femei - la râul Poceainiu, care curge din Nipru și se varsă iarăși în Nipru. Iar de nu s-ar găsi cineva în acea vreme la râu, acela se va arăta potrivnic lui Dumnezeu și marelui voievod. Și făcându-se ziuă, însuși voievodul cu boierii au mers la râu, și cu dânsul, arhiereul și toți preoții. Deci s-a adunat toată cetatea la râu, de toată rânduiala și vârsta, mulțime foarte mare, băr­bați și femei, în acel loc unde este acum biserica Sfinților răbdători de chinuri Boris și Gleb. Și li s-a poruncit lor ca, dezbrăcându-se de haine, să intre în apă osebit partea bărbătească și osebit partea femeiască, cei mai mari în locuri mai adânci, iar cei mai mici aproape de mal. Astfel stăteau toți în apă, unii până la grumaji, alții până la brâu, despărțindu-se în cete. Deci preoții, îmbrăcați în veșminte preoțești, stăteau lângă mal, pe scândurile ce erau pregătite înadins pentru aceea, și citeau asupra poporului rugăciunile ce se cuvin la Sfântul Botez. Și puneau la fiecare ceată deosebi câte un nume, poruncindu-le să se afunde de trei ori în apă; apoi strigau spre dânșii numele Sfintei Treimi, după rânduiala Botezului.

Astfel s-a botezat tot poporul Kievului, în anul de la facerea lumii 6497, iar de la întruparea lui Dumnezeu în anul 989 și după botezul lui Vladimir în anul al doilea. Și privind Sfântul Vladimir la botezul unei mulțimi de atâta popor, se bucura cu duhul și, ridicând ochii și mâinile spre cer, a zis: „Doamne, Dumnezeule, Cel ce ai făcut cerul și pământul, caută spre poporul Tău cel nou botezat și le dă ca să Te cunoască pe Tine, Dumnezeul cel adevărat. Întărește-i în dreapta credință, ajută-mi mie asupra văzuților și nevăzuților vrăjmași și preamărește numele Tău cel prea sfânt în părțile Rusiei”.

Iar după botezul poporului, Vladimir a poruncit ca îndată să sfărâme idolii, și capiștile lor să le risipească până în temelie. Pe Perun, idolul cel mai dintâi, a poruncit să-l lege de coada calului și să-l târască din deal la Nipru, punând 12 oameni să-l bată cu bețe. Aceasta o făcea nu pentru că idolul simțea vreo durere, fiind de lemn neînsuflețit și nesimțitor, ci pentru ca să facă mai multă necinste diavolului. Deci, târându-l la mal, l-au aruncat în râul Nipru. Și a poruncit ca nicăieri să nu lase pe idolul acela la mal, până ce nu va trece pragurile ce sunt în josul Niprului. Iarmai jos de praguri, vântul și valurile l-au aruncat sub un munte mare, care și acum se cheamă al erunului.  

Se mai povestește și aceasta printre cei vechi, că pe un alt idol, legându-l credincioșii cu funii, l-au târât la râul Nipru ca să-l înece, iar alții îl băteau cu bețe fără de milă și diavolul răcnea în idol ca și cum suferea durere. Și aruncându-l în râul Nipru, pe când se scufunda, poporul care era întunecat cu credința mergea pe mal, plângând și strigând: „Vidibal, gospodarul nostru, boje vidibal”, adică: „înoată și ieși la mal”. Iar idolul, mișcat de diavol, a ieșit la mal acolo unde este mănăstirea Vidubițca. însă când necredincioșii au vrut să-l ia, au alergat credincioșii și au legat o piatră de el, aruncându-l iarăși în râu, unde l-au înecat. Iar locul la care a ieșit idolul Vidibal, din vremea aceea se chema Vidibici, iar acum se cheamă Vidubici. Și toți ceilalți idoli i-au sfărâmat din porunca marelui domn: pe unii i-au aruncat în apă, iar pe alții în foc. Iar kievenii, câți erau nebuni, aceia văzând sfărâmarea și pierzarea idolilor celor vechi, plângeau și se tânguiau după ei; dar cei pricepuți ziceau: „înțelept este voievodul și boierii lui. Ei știu care Dumnezeu este mai bun; căci dacă acești zei ar fi fost mai buni, n-ar fi poruncit a-i sfărâma și nici nu ar fi ales altă credință mai bună, lepădând pe cea proastă”.

Iar după sfărâmarea idolilor și după risipirea capiștilor idolești, Vladimir a poruncit ca în locurile acelea să zidească sfinte biserici, întâi a zidit biserica Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe locul unde era idolul Perun. Apoi a zidit o biserică în numele Sfântului Marelui Vasile, de vreme ce și Vladimir, din Sfântul Botez, s-a numit Vasile. A întemeiat încă și alte biserici pretutindeni și mai ales s-a sârguit a zidi o biserică din piatră, în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care mai pe urmă s-a numit Desiatina.

Din acea biserică, după risipirea ce s-a făcut de Batie, se vede acum numai o parte, în care se săvârșesc slujbele de toate zilele. Biserica aceea era cea mai mare dintre toate bisericile zidite în Kiev, în zilele lui Vladimir. Ea era lucrată în piatră de zidari greci înțelepți și era înfrumusețată cu toate podoabele. Aceea săvârșindu-se, a intrat Vladimir în vremea sfințirii - precum Solomon cel de demult a intrat în biserica Ierusalimului cea zidită de el - și s-a rugat la Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeule, caută din cer și vezi, și cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta și o desăvârșește pe ea! Caută spre popoarele Tale acestea noi, cărora le-ai întors inima întru înțelegere, ca să te cunoască pe Tine, adevăratul Dumnezeu. Caută și spre biserica aceasta pe care am zidit-o eu, nevrednicul robul Tău, în numele Preanevinovatei Maicii Tale, care Te-a născut, Pururea Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Și dacă se va ruga cineva cu credință și osârdie în această biserică, ascultă-i rugăciunea, iartă-i lui tot păcatul și dăruiește-i toate cererile folositoare, cu rugăciunile Preacuratei Tale Maici”.

Și rugându-se Vladimir din destul, a zis: „Iată, din toată averea mea și din toate cetățile mele, dau a zecea parte acestei biserici a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu”. Zicând aceasta, a întărit-o cu scrisoare, și a pus blestem asupra celor de pe urmă, dacă ar îndrăzni cineva să ia ceva ce el a dat sfintei biserici. Din vremea aceea s-a numit acea biserică Desiatina. Și a încredințat biserica aceea proto­popului Anastasie cel mai sus pomenit, pe care l-a adus din Herson. Intr-însa a adus moaștele Sfântului Clement, papa Romei, și toată podoaba bisericească cea de mare preț, ce o adusese din Herson, a dat-o acolo.

Încă a adus și sârguință pentru învățătura cărții, căci pe fiii săi și pe mulți copii de boieri a poruncit să-i învețe scrierea grecească și grăirea, punându-le dascăli iscusiți. Asemenea a poruncit ca și pe copiii oamenilor simpli să-i ia la învățătura cărții, iar maicile cele nebune plângeau după copii ca după niște morți. Și nu numai Kievul, dar și toată stăpânirea sa a voit s-o lumineze cu lumina sfintei credințe. Deci a trimis în toate cetățile Rusiei, ca să boteze popoarele. Iar celor ce nu voiau să se boteze, le punea dăjdii mai mari. Și viețuia Vladimir cu plăcere de Dumnezeu și cu dreptate, schimbându-și în bine obiceiurile cele vechi, ce le avea pe când era în păgânătate. El era povățuit la toată fapta bună de soția sa, Ana, sora împăraților grecești, cu care viețuia după legea creștinească. Iar pe celelalte femei ale sale, pe care le avusese mai înainte de primirea botezului, le-a slobozit, îndestulându-le cu bogății și dându-le voie, ca fiecare, dacă voiește, să poată să se mărite cu alt bărbat.

La cea dintâi femeie a sa, Rohmida,fiica lui Rogvold, voievo­dul Poltiniei, care îi era mai iubită decât altele, a trimis la începutul întoarcerii sale de la Herson, zicându-i: „Eu am primit credința și legea creștinească, deci mi se cade ca numai o femeie să am, pe care am luat-o acum, în creștinătate. Iar tu să-ți alegi dintre boierii mei pe care vei voi și cu el te vei însoți”. Iar ea a răspuns: „Oare numai ție îți trebuie împărăția cerească, iar mie nu? Și pe lângă aceasta, fiind eu doamnă, cum voi putea suferi ca să fiu roabă la sluga ta? Deci nu voiesc să mă mărit după alt bărbat, ci mă rog ca să mă faci mireasă lui Hristos al tău”. Zicând ea acestea, ședea lângă dânsa în vremea aceea fiul său Iaroslav, care era șchiop din naștere. Când acela a auzit de la maica sa niște cuvinte ca acelea, a mulțumit lui Dumnezeu de înțelegerea și de voința cea bună a mamei sale și îndată s-a însănătoșit și a început a umbla, el care până atunci nu umblase. De această minune, Vladimir s-a bucurat îndoit, întâi de Rohmida, că are osârdie spre Hristos și apoi de fiul său, Iaroslav, că s-a tămăduit la picioare. Iar după primirea Sfântului Botez, Rohmida s-a tuns m sfântul chip îngeresc al călugăriei, luând numele de Anastasia.

După aceasta, Vladimir a trimis la Constantinopol la Preasfințitul Patriarh Serghie, rugându-l ca să mai trimită la dânsul arhierei și preoți, deoarece seceriș era mult, iar lucrători puțini. Pentru că la multe cetăți ale Rusiei trebuia luminare și nu erau în Rusia destui oameni lesnicioși la rânduiala duhovnicească, pentru că nu demult se începuse între dânșii învățătura cărții. Deci Preasfințitul Patriarh Serghie a trimis pe Ioachim, episcopul Hersonului, împreună cu alți episcopi și preoți. Iar Vladimir, luând pe episcopii care veniseră la dânsul, s-a dus cu ei în pământul slavonesc, în părțile Zaliscului, în stăpânirea Rostovului și a Suzdalului, și acolo, lângă râul Cleazmul, a făcut o cetate pe care a numit-o după numele său cel dintâi, zidind într-însa o biserică a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Și a poruncit ca pretutindeni să boteze pe oameni și să zidească biserici, și le-a pus lor episcop. De acolo mergând în Rostov, a zidit o biserică din lemn, punându-le și episcop.

Apoi a mers în marele Novgorod și a pus într-însul arhiepiscop pe Ioachim Hersoneanul. Acest arhiepiscop a stricat acolo pe idolul Perun, care era asemenea cu cel din Kiev, și a poruncit să-l arunce în râul Volhov. Și, punând oameni să bată pe idol cu bețe spre batjocură, diavolul, care locuia într-însul, a început a striga cu glas mare, ca și cum l-ar fi durut: „Vai, vai! Amar mie, că am căzut în mâinile acestor oameni nemilostivi, care aseară ca pe un dumnezeu mă cinsteau, iar acum îmi fac multe răutăți! Vai mie!”. Iar oamenii, târându-l la pod, l-au aruncat în râul Volhov și îndată s-a afundat în adâncime. Dar, după puțină vreme, înotând împotriva râului, s-a arătat iarăși afară din apă. Atunci un om din popor a aruncat în el cu un băț, pe care idolul, apucându-l, l-a aruncat pe pod și a lovit pe unii din cei ce-l doreau pe el și iarăși, strigând, s-a afundat și a pierit cu sunet.

Iar Sfântul Vladimir, străbătând și prin celelalte cetăți vestite ale stăpânirii sale și pretutindeni botezând popoarele, le-a zidit biserici și le-a pus episcopi și preoți. După aceea s-a întors în Kiev, cetatea de scaun, și a împărțit pământul Rusiei în 12 domnii, după numărul celor 12 fiiai săi. Pe Vișeslav, fiul său cel mai mare, l-a pus în marele Novgorod; pe Iziaslav, în Poloțca; pe Sviatopolc, în Turova; pe Iaroslav, în Rostov. După moartea lui Vișeslav din marele Novgorod, a mutat din Rostov în locul lui pe Iaroslav, iar în Rostov a pus pe Boris; pe Gleb, în Muron; pe Sviatoslav, în drevleni; pe Vsevolod, în Vladimir; pe Mstislav, în Tmutorocan; pe Stanislav, în Smolensca; pe Briacislav, la Volina, în Luțca și pe Sudislav, în Pscova. Și le-a poruncit cu tărie să petreacă în dragoste și în unire și să nu facă strâmbătate unul altuia, nici să treacă hotarele hotărate fiecăruia; ci toți să se îndestuleze cu hotarul domniei lor. încă le-a mai poruncit și aceasta: ca fiecare în domnia sa să înmulțească slava lui Hristos Dumnezeu și să caute mântuirea sufletelor omenești, aducând pe cei necredincioși la credință și zidind biserici. Iar pentru aceasta le-a dat fiecăruia episcop și preoți.

Astfel rânduindu-i pe ei și trimițându-i la domniile lor, el însuși petrecea în Kiev, acum fiind bătrân, și se nevoia la lucruri bune, întemeind și împodobind biserici și mănăstiri, dând tuturor milostenie nelipsită și adeseori punând în curtea sa mese îndestulate pentru săraci. Iar celor ce erau neputincioși, care nu puteau să meargă în curtea domnească, le trimitea cu carele acasă toată hrana și băutura. Și avea pace și dragoste cu domniile de primprejur, cu leșii, cu ungurii și cu cehii, încetând războaiele. Numai cu pecenegii avea război, pe care îi biruia, ca și Constantin cel de demult, cu puterea lui Iisus Hristos.

Sfântul Vladimir atât era de milostiv și îndurat, încât și pe oamenii cei răi și vrednici de pedeapsă nu se grăbea a-i pierde, chiar și dacă ar fi avut mare vină. Pentru aceea se înmulțiseră tâlharii, hoții și toți ceilalți făcători de rele. Atunci mitropolitul și bătrânii au zis către Vladimir: „Domnule, pentru ce nu pedepsești pe cei răi?”. Iar el a zis: „Mă tem de păcat”. Mitropolitul și bătrânii au zis: „Tu ești pus de Dumnezeu stăpânitor spre pedepsirea celor răi și spre miluirea celor buni. Deci ți se cuvine să pedepsești pe cei răi cu certare, că de nu vei pedepsi pe cei răi, apoi să știi că faci rău celor buni, de vreme ce prin negrija ta se înmulțesc cei răi, spre supărarea celor buni. Așadar, pierde pe cei răi, ca cei buni să petreacă în pace”.

Pe timpul acestui mare cneaz a venit în Kiev Cuviosul părintele nostru Antonie de la Muntele Atonului și s-a sălășluit în peștera nemțească lângă Nipru, aproape de locul care se cheamă Berestova.

După aceasta s-a apropiat fericitul sfârșit al Sfântului Vladimir, dar mai înainte cu trei ani s-a mutat la Domnul soția lui, marea doamnă Ana, sora împăraților Constantinopolului, care a fost pricinuitoarea luminării a tot pământul Rusiei și a mântuirii atâtor suflete omenești. Și nu cu multă vreme înaintea ducerii sale către Domnul, Sfântul Vladimir a chemat la dânsul pe fiul său Boris, căci îi era lui mai iubit decât toți ceilalți. în același timp, s-a întâmplat că și Sviatopolc a venit în Kiev, iar Vladimir se înștiințase că pecenegii vin împotriva Rusiei. Și deoarece Vladimir nu mai putea să iasă împotriva pecenegilor, pentru că era bolnav, a trimis pe fiul său Boris cu toată oastea sa, iar el a început din zi în zi a slăbi cu trupul. Iar

Sviatopolc nu ieșea din Kiev, ci aștepta sau, mai ales, dorea sfârșitul tatălui său. Deci Vladimir, zăcând multe zile și săvârșind toate cele cuviincioase sfârșitului său, în bună mărturisire și-a dat sufletul său cel drept în mâinile lui Dumnezeu, în l5 zile ale lunii iulie, în anul de la facerea lumii 6523 - după numărul scrierii de ani a Sfântului Nestor al Pecerscăi -, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, 1015.

Astfel s-a sfârșit marele domn Vladimir, care s-a numit din Sfântul Botez, Vasile. Mutându-se de la marele Novgorod, el a petrecut 35 de ani la marea domnie a Kievului, adică înaintea botezului 8 ani și după botez 27 de ani și câteva luni, iar în anul al 28-lea s-a săvârșit. Și s-a bucurat Sviatopolc, iubitorul de stăpânire, de sfârșitul tatălui său, vrând să răpească scaunul marii domnii. Dar întâi a tăinuit moartea lui; apoi, neputând să o mai tăinuiască, l-a dus în biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, Desiatina.

Acolo s-au adunat la cinstitul lui trup toți cei din Kiev și din împrejurimi, din rânduiala duhovnicească și mirenească, plângând și tânguindu-se cu după tatăl și mijlocitorul mântuirii lor. Și i-au făcut lui îngropare slăvită, punându-l în mormânt de marmură în biserica zidită de dânsul. Apoi au rânduit a prăznui și pomenirea lui, ca a unui sfânt și întocmai cu apostolii, pentru că luminase cu Sfântul Botez tot pământul Rusiei. Căci dacă cineva care întoarce din rătăcire pe un păcătos și care face dintr-un om nevrednic, unul cinstit, este ca și gura lui Dumnezeu, cu cât mai multa fost aflatca gura lui Dumnezeu și a fost rânduit cu sfinții în împărăția lui Hristos Dumnezeul nostru, cel ce a întors din pierzătoarea înșelăciune idolească la Dumnezeu atâta mulțime de păcătoși, care nu știau pe Dumnezeu, și a făcut din nevrednici vrednici lui Dumnezeu Tatăl, Căruia, împreună cu Fiul și cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea, slava, mulțumirea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.