Binecunoscutul calendar al poporului Maya, despre care s-a vorbit mereu, prevede că sfârșitul lumii va fi exact la data de 21.12.2012.( unii, mai exacți, precizează și ora: 12 la amiază). Așa fiind, s-a întreprins un sondaj printre oameni de diferite categorii sociale, culturale, vârstă etc., referitor la această profeție sumbră. Întrebarea principală a fost: dacă este plauzibil, dacă e de crezut ca lumea noastră să sfârșească chiar acum și anume la o dată atât de precisă. Dacă populația Maya putea cunoaște viitorul, într-o măsură atât de copleșitoare.

Evident, s-au dat multe răspunsuri, mai bine de o mie. Majoritatea celor intervievați, optimiștii, au spus că profeția e incredibilă, că e un produs al fanteziei unora, că la data când a apărut se știa prea puțin despre evoluția universului, că astăzi cunoștințele științifice sunt enorme, nu ca odinioară când poporul Maya habar nu putea să aibă despre fizica nucleară, despre astronomie, despre Einstein etc., că nu există viață de dincolo, nici rai sau iad.

Cei mai pesimiști s-au arătat dispuși să creadă că singurul drum al omenirii se îndreaptă spre un nimic desăvârșit, că la data de mai sus va avea loc distrugerea totală, un fel de apocalips științific... Alții au susținut că mayașii aveau cunoștințe pe care nu le mai avem astăzi, cu alte cuvinte știau ei ce știau, orizontul lor era mai larg, pentru că religia lor era mai îngăduitoare, le permitea un orizont mai larg. În felul acesta se putea denigra, încă o dată, creștinismul...

Cei care au întreprins ancheta nu s-au arătat convinși nici de unii, nici de alții și, ca să zicem așa, au aruncat toate opiniile la coș. A atras însă atenția răspunsul unui copil de opt ani, care a spus că nu crede că la data de 21 decembrie 2012 va veni sfârșitul lumii, pentru că, citez, „nu toată lumea a ajuns să cunoască pe Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, puștiul era convins că atâta timp cât o mare parte din omenire nu a cunoscut Ființa Supremă, care poate să-i dezvăluie modalitatea de salvare, atâta timp cât libertatea pe care ne-o lasă Aceasta nu se poate manifesta, din necunoaștere a unei realități pe care nu avem cum s-o acceptăm sau s-o contestăm, pentru că nu știm nimic despre ea, omenirea mai are încă un răgaz pentru a se salva. Ea nu poate fi condamnată pentru că nu pot fi condamnați cei care, din neștiință, nu se apropie de Dumnezeu.

Nu știu dacă mai este nevoie de comentarii. De altfel, în realitatea noastră se petrec multe fapte care nu mai au nevoie de comentarii. Realitatea pe care noi o acceptăm ca atare, se limitează din ce în ce, conținând precizări care ne îngustează orizontul. Ea se restrânge numai la ceea ce putem noi înțelege și explica. Nu e prea puțin oare?

De curând, mediile de informare au relatat rezultatele cercetărilor întreprinse vreme de zece ani de fiziciana rusă Angelina Malakovskaia, cunoscut om de știință, care a constatat un fapt pe care nu-l poate explica și anume impactul instantaneu de purificare pe care îl are semnul crucii asupra bacteriilor patogene aflate în număr mare în alimente și asupra virușilor, sau asupra bacilului de colon și stafilococilor. Ea amintea de vechiul obicei al părinților noștri, de a se ruga înainte de mâncare și cu ajutorul analizelor riguroase a constatat că semnul crucii făcut asupra mâncării, scade de șapte până la zece mii de ori numărul bacteriilor. La fel și în cazul apei.

De altfel, Valeri Slezin, șeful laboratorului de Neuropsihofiziologie de la Institutul de Psihoneurologie Bekhtener din Petersburg, spune: „Rugăciunea este un remediu puternic, care reglează procesele din organismul uman și repară structuri grav afectate ale conștiinței”. Prin electroencefalograme făcute unor călugări în timpul rugăciunii, el a captat un fenomen neexplicabil și anume, stingerea completă a activității cortexului cerebral. (Se mai întâlnește această stare doar la bebelușii de trei luni când se află alături de mama lor, deci în siguranță absolută. Starea de siguranță dispare mai târziu, pe măsură ce persoana crește).

Oamenii de știință de la Petersburg au confirmat și efectul vindecător pe care-l are bătutul clopotelor. Ultrasunetele emise de ele omoară virușii de gripă, de hepatită și de tifos. De aceea, odinioară, în timpul epidemiilor, se trăgeau clopotele. Malakovskaia a declarat că cercetările științifie actuale confirmă ceea ce Sfinții Părinți știau cu sute de ani în urmă. Eate un „mecanism” divin care nu poate fi explicat, a conchis ea.

De altfel, s-a constatat că rugăciunea neutralizează radiațiile. Astfel, este fapt cunoscut că după explozie, la Cernobil și în toată zona dimprejur afectată de catastrofă, valoarea radiațiilor radioactive a depășit capacitatea de măsură a instrumentelor cu care se încerca măsurarea lor. În schimb, la biserica Arhanghelul Mihail, la patru kilometri de reactor, valoarea radiațiilor era normală...

În cartea „Jesus Christ, der Arzt,” (Iisus Hristos, medicul), Roland Moser, om de cultură, publicist și muzician, spune „ Nu este de mirare că în situația actuală, cercetătorii și medicii recurg din nou la Biblie, pentru ca în „Norma normata non normata” să caute răspunsuri relgioase și etice pentru acțiunea lor, pentru că dorința celor care se preocupă de întunerecul bolii, a suferinței și morții, este să descopere prin acțiunea lor omenească sâmburi de lumină și de viață. Acest lucru nu va înceta niciodată atâta vreme cât există oameni. Un medic creștin întâlnește mai întâi pe Dumnezeu, înainte de a-l întâlni pe bolnavul său. Își ridică inima la Dumnezeu înainte de a-și opera pacientul pe inimă.

Psichoterapeuta Christa Meyer declară că se roagă „permanent pentru pacienții ei pe care îi îngrijește cu toată grija”. Numeroase experiențe efectuate în clinici la Chicago, în Germania și în multe alte părți, au dovedit pe baza unor cercetări prelungite și aprofundate, că bolnavii care se roagă, cei cărora li se acordă asistență nu numai medicală, ci și spirituală, se vindecă mai ușor sau starea lor se ameliorează mai repede. Datele furnizate de diferiți oameni de știință sunt foarte concludente (vezi conferințele prof. Pompay de la universitatea din Freiburg). De altfel, într-o comunicare recentă, câțiva fizicieni ruși, care au studiat influența rugăciunii Tatăl Nostru asupra bolnavilor, au constatat după obsevații îndelungate și riguroase, că unii se însănătoșeau, sau că se simțeau mai bine după ce o spuneau, că, de pildă, valoarea tensiunii arteriale foarte ridicată sau alteori foarte scăzută, se îmbunătățea mult. Ei au experimentat atât cu subiecți credincioși, practicanți, cât și cu atei, pe care problemele de credință nu-i interesau. Efectele asupra stării acestora erau cu mult mai neînsemnate.

Am împărtășit aceste date aflate de curând, unei cunoștințe. Răspunsul a fost „Nu cred că e posibil. Nu cumva chestia asta este un spam?” De subliniat, omul este creștin, merge regulat la biserică, ține sărbătorile... Mărturisesc, nu prea văd ce este în acest caz un spam. Tot ce iese din rutina zilnică, tot ceea ce contrazice banalitatea cotidiană, orice „deja vu” este eventual „un spam”?

Societatea modernă nu mai crede în minuni, crede în spamuri. Minunile sună negativ pentru omul contemporan, sunt de necrezut, dovedesc naivitate, lipsă de rafinament intelectual... Cum spuneam, să fie oare raționalitatea numai ceea ce înțelegem noi, cei obișnuiți cu „nimic nu se poate întâmpla nou sub soare”? Da, existența noastră este legată numai de huma lipsei noastre de imaginație. Ea nu are aripi, nu poate zbura, nu poate ieși din cenușiul de zi cu zi. Care este atunci „naivitatea”, în sensul real al cuvântului?

„Prima sorbitură din paharul științelor te face ateu. Dar la fundul paharului așteaptă Dumnezeu” spunea Werner Heisenberg. Iar Max Planck, întemeietorul teoriei cuantelor, mărturisea: „În toate strădaniile și cercetările, caut cu sfială secretul radiațiilor de lumină, caut secretul Duhului Sfânt”.

Materia vieții nu constă în cifre, ci în lumini și umbre, bucurie și tristețe. Trăim prin încredere și speranță. Științele naturii nu sunt natura însăși, ci un obiectiv uman: folosirea gândirii umane asupra naturii în scopul cercetării și dobândirii de cunoștințe. E adevărat, ele sunt un monument al geniului omenesc. Blestemul potențial constă în unilateralitatea și în lipsa de măsură, în autoconstrângerea neînfrânată de progres și creștere, în dezvoltarea tot mai lipsită de morală a aspectelor economice, a gândirii mărginite la acestea, în orbirea față de granițele și în întrebarea asupra sensurilor lor. Limitarea la ceea ce e măsurabil în materie a dat omului o putere cum n-a mai avut niciodată, dar gândirea trebuie să preceadă acțiunea, stabilind dacă aceasta e posibilă sau nu.

Medicul care trece prin fața ușii unui bolnav spunând că acolo nu mai poate face nimic... dă un concept și o intenție a medicinei de o nemăsurată autoadmirație și limitare, care contrazice vechile concepte ale medicinei. Nu trebuie să permitem această nebunie a puterii, să nu reflectăm la ea.

Și Einstein și Heisenberg și Max Planck erau preocupați de dorința de cunoaştere, dar țineau seama de adâncimea dimensiunilor și interdependențelor pe care ni le deschid aceste științe. Ei erau cuprinși de dorul după înțelepciune și după Dumnezeu, de religiozitatea adâncă împotriva ateismului unei explicații monocausale lineare a creației, spune celebrul biolog din Basel, Adolf Portmann și adaugă „numai cunoașterea nu înseamnă înțelepciune”.

Credința se deosebește de „o încredere oarbă”, cum vor unii s-o descrie în mod peiorativ. Ea ne deschide orizontul, arată că lumea este o pluralitate, astfel structurată încât să nu se mulțumeacă doar cu o modalitate unică de gândire. Nu există doar un anumit tip de om, nici măcar un anumit tip de om de ştiinţă. Nu se pot distinge în ansamblul de fenomene, doar unele direcţionate unilateral și excluzându-le pe toate celelalte. Să nu fim capabili de-a trece peste o interpretarea a realităţii, conformă unui tipar îngust, restrâns şi stabilit arbitrar?

Nu putem contesta pluralitatea întrebărilor care apar la tot pasul. Ele cer tot atâtea răspunsuri pe care nu le găsim totdeauna în formule consacrate, considerate definitive. Viaţa este și strălucire, poezie, farmec și generozitate. Să le numim pe toate acestea minuni. Le-am trăit fiecare din noi. Nu le putem nega, decât cu riscul de a vedea doar întunericul. În noi, în ceilalți, în tot ce ne înconjoară.

Copilul care a înțeles că „lumea trebuie să ajungă a-l cunoaște pe Dumnezeu” a știut mai bine decât oricine care ar trebui să fie evoluția noastră. Și cu inocența vârstei lui, a priceput ceea ce este fundamental, depășind previziunile sumbre, dincolo de care nu mai putem aspira la nimic.