Odată însă m-am îmbolnăvit foarte grav cu spa­tele, încât am căzut la pat. Am făcut atunci 80 de in­jecţii fără să simt nici un folos. Văzând că din partea oamenilor este imposibil să primesc vindecare, m-am rugat Sfântului David să vină să mă vindece. Şi m-am rugat: «Sfinte al meu, te rog să mă ajuţi şi să mă vindeci. Dar să nu vii cu în­făţişarea ta, pentru că eu sunt om timid şi nu îndrăz­nesc să te văd. Vino cu înfăţişarea unuia din părinţii mănăstirii, a lui cutare sau a  lui cutare».

În acea vreme venise la noi un monah din Sfân­tul Munte, de la Mănăstirea Sfântul Pavel, părintele Spiridon. În momentul în care am terminat rugăciu­nea, s-a deschis uşa şi a intrat Sfântul cu înfăţişarea acelui monah şi mi-a zis:

- Ce ai, Părinte Iacove?

- Ce să am, părinte Spiridoane, mă doare foarte tare spatele la mijloc şi nu pot să mă mişc.

Atunci mi-a zis Cuviosul:

- Cine sunt eu? Părintele Spiridon. Doar ştii cine sunt eu, însă nu vrei să-mi rosteşti numele. Vino să te ajut. Ia stai pe şezut şi spune-mi unde te doare.

- Părintele meu, dacă puteam să stau m-aş fi ridicat singur. Nu pot să mă mişc, i-am răspuns.

- Hai să te ajut eu, mi-a zis Cuviosul.

Şi aşa m-am ridicat cu ajutorul lui, căci Sfântul s-a lipit cu spatele de spatele meu şi m-a sprijinit. Am înţeles atunci ce înseamnă să te sprijinească un spate bătrân şi sfinţit. Am înţeles harul sfinţeniei.

Atunci Cuviosul m-a însemnat cu semnul Sfin­tei Cruci peste locul de la bazin, unde mă durea. Acelaşi semn l-a făcut şi la ceafă, căci aveam şi dureri de cap. Imediat au trecut toate durerile. Nici urmă de boală. Numai bucurie şi veselie. Imediat, Sfântul a deschis uşa şi a ieşit afară. Atunci am început să mă osândesc pe mine pentru sfiala mea, că nu i-am făcut măcar o metanie drept mulţumire. Am început să-i cânt măcar troparul.

(Un stareţ sfânt, Fericitul Părinte Iacov, Editura Bunavestire, p. 41-42)