Irod, văzând că s-a batjocorit de magi, s-a mâniat foarte. Dar asupra cui s-a mâniat? Pe de o parte asupra magilor care l-au batjocorit, iar pe de alta asupra Împăratului iudeilor cel de curînd născut. S-a mâniat asupra magilor, că nu s-au întors la dânsul spre a-i vești despre Prunc, iar asupra lui Hristos s-a mâniat, temându-se ca să nu-i ia împărăția. Căci Irod socotea că Hristos voiește să împărățească cu împărăție pământească, neștiind că împărăția Lui nu este din lumea aceasta. Ce a făcut ticălosul Irod? Neputând nici magilor să le răsplătească pentru că se duseseră, nici pe Hristos să-L ucidă, pentru că nu-L afla, a vărsat mânia să asupra nevinovaților prunci. Ca o fiară cumplită, când se rănește de cineva și nu ia seamă asupra aceluia care a rănit-o, ci ori ce-i iese înaintea ochilor, aceea rănește și rupe ca pe însuși acela ce ar fi rănit-o. Așa și Irod, fiind rănit cu mânia și neaflând pe aceia prin care s-a rănit, răpea și omora pe pruncii care cu nimic nu-l mâhniseră. Trimițând ostași înarmați ca spre război, a ucis pe toți pruncii ce erau în Betleem și în toate hotarele lui, de la doi ani și mai jos, după vremea care i se adeverise de la magi.

Prunci se omorau în multe chipuri. Pe unii îi tăiau cu sabia, pe alții îi ucideau de piatră și de zid, pe alții îi trânteau la pământ și îi călcau în picioare, pe alții îi sugrumau cu mâinile, iar pe alții îi rupeau și-i despicau; pe unii îi însulițau și pe alții îi tăiau în două. Mamele plângeau cu amar, până la cer strigau, smulgându-și părul, rupându-și hainele și trupurile, încât s-au împlinit cele zise de proorocul Ieremia: Glas în Rama s-a auzit, plângere, tânguire și țipet mult. Rahila plângându-și pe fiii săi și nu putea să se mângâie, căci nu mai erau. Rama era o cetate mică, care se numea așa fiindcă stătea la un loc înalt ce era în hotarele lui Veniamin. Rahila se socotea de unii Betleemul, pentru că Rahila, femeia patriarhului Iacov și mama lui Veniamin, acolo era îngropată. Deci după mormântul Rahilei, Betleemul își câștigase numele de Rahila, și când se omorau prunci în Rahila, adică în Betleem, atunci se auzea în cetatea Rama, pentru că nu era departe de Betleem și se auzea glasul plângerii și al tânguirii, plângând maicile pentru omorârea pruncilor lor, a căror plângere o scriu doi sfinți: Ioan Gură de Aur și Damaschin.

Dintre aceștia, cel dintâi povestește astfel: „Acestea văzând maicile, întrebau pe ucigași: „Pentru ce omorâți pe pruncii noștri? Ce răutate au făcut împăratului sau vouă?”. Și nu era cine să le răspundă lor pentru ce se face această ucidere năpraznică și nu era cine să le mângâie acea plângere. Iar ele strigau către ostași: „Miluiți-ne pe noi, oamenilor, miluiți-ne pe noi! Au doară nu ați avut și voi mame? Oare nu știți dragostea mamei către fiu? Au nu aveți femei? Nu vă rușinați văzând piepturile lor goale? Oare n-ați fost și voi iubiți de mamele voastre? Oare nu vă temeți că nu cumva să se întâmple și fiilor voștri una ca aceasta? Miluiți-ne pe noi oamenilor, nu ne lipsiți de fiii noștri, ci mai întâi omorâți-ne pe noi, pentru că nu putem răbda moartea fiilor noștri; pe noi să ne însulițați dacă fiii noștri v-au făcut vreun rău, ca astfel și noi împreună cu dânșii să primim moartea”.

Acestea și celelalte grăind din durerea inimii și, de mânie ca niște bețe fiind, fără de sfială își rupeau hainele de pe ele, cu care se cuvenea să-și acopere pieptul și de multă jale își descopereau piepturile lor și cu pietre se băteau peste trupurile lor, fețele și le zgîrîiau, părul își rupeau, cerul îl chemau întru mărturie, strigând către Dumnezeu: „Ce sălbăticie este aceasta de la împăratul, O, Stăpânul nostru, Doamne, care se împotrivește făpturii Tale. Tu ai zidit, iar el omoară! Tu ne-ai dăruit nouă fii, iar el ne lipsește pe noi de dânșii. Pentru ce am născut parte bărbătească, dacă cu amară moarte se omoară pruncii noștri?”.

Iar Sfântul Ioan Damaschin, așa vorbește: „Stau lângă pruncii cei uciși mamele cele ce răbdaseră dureri întru naștere, avându-și cosițele capului despletite. Mâinile în văzduh ridicându-și, părul smulgându-și, capetele cu țarina presărându-și, cerul punându-l înainte mărturie, cu lacrimi udându-se și către Irod, care nu era de față, ziceau: „Ce este această poruncă nouă venită asupra noastră, o! împărate? Oare nu ești și tu tată al fiilor tăi? Oare nu știi dragostea părinților către fii? Dar steaua te-a scârbit pe tine? Apoi pentru ce nu arunci săgeți la ceruri, ci usuci piepturile cele izvorâtoare de lapte? Oare magii ți-au făcut rău ție? Apoi pentru ce nu te școli cu război asupra Persiei și pe Betleem îl lași fără de fii? Dacă S-a născut Împărat nou și din cărți ai primit mărturie despre Dânsul, apoi prinde pe îngerul Gavriil și îl pune în temniță”. Până aici grăiește Sfântul Ioan despre tânguirea maicilor Betleemului.

După uciderea sfinților prunci, al căror număr era paisprezece mii, degrabă a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, chiar pe ucigașul acela, pe împăratul Irod, pentru că a primit amar sfârșit vieții sale. Sfântul Teofilact povestește astfel: „Cuprins fiind de lingoare de diaree, de umflătura picioarelor, de astuparea nărilor, de tremurare a tot trupul și de alte boli ascunse, rău și-a lepădat ticălosul său suflet”. Se mai povestește și aceasta, că nu i-a fost lui de ajuns uciderea de prunci din Betleem, ci și dintre cetățenii Ierusalimului, la sfârșitul său, pe mulți din oamenii cei mai de frunte și mai cinstiți i-a dat morții: pe Ircan, arhiereul iudeilor l-a omorât, precum și pe toți mai marii preoților și cărturarilor poporului, pe care îi întrebase mai înainte unde are să se nască Hristos. Ei îi spuseseră că în Betleemul Iudeii. Pe aceia, mai pe urmă, i-a tăiat cu sabia.

Aceasta s-a făcut prin judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, pentru că aceia toți se sfătuiră împreună cu Irod să omoare pe pruncul Iisus. Deci, împreună cu Irod și ei rău s-au sfârșit, precum a zis îngerul către Iosif în Egipt: Au murit cei ce căutau sufletul Pruncului. Iată că nu numai singur Irod căuta să omoare Pruncul, ci și toți cei ce se sfătuiseră cu dânsul, mai marii preoților și cărturarilor. Deci, nu numai singur Irod a murit, ci și toți cei ce căutau sufletul Pruncului, acela de la Dumnezeu fiind omorât, iar ei de Irod ucigându-se, căruia fiindu-i prieteni, de la el au primit ucidere.

Faptul că toți aceia căutau să ucidă pe Hristos și se uneau cu Irod la aceasta, arătat este aici: „Că pe dreptul acela, bătrânul Simeon, primitorul de Dumnezeu, după mărturia Sfântului Epifanie, – pentru mărturisirea lui cea pentru Hristos, care a făcut-o în biserică înaintea poporului – după ce s-a sfârșit, nu l-a învrednicit a fi pus în groapă, precum se cădea unui bărbat sfânt și preaînțelept dascăl, proroc mai înainte-văzător și bătrân mai cinstit decât toți. Ba încă și Sfântului proroc Zaharia i-a rânduit moarte pentru aceasta, căci pe Preacurata Fecioară, care intrase în biserică întru curăție cu Pruncul, a dus-o în locul fecioarelor unde nu se cuvenea aceasta pentru femeile care aveau bărbat. De aceasta pomenește Grigore de Nissa, Chiril Alexandrinul și Andrei al Critului. Dacă au văzut aceea, cărturarii și fariseii au început a cârti, iar Zaharia a stat lor împotrivă, adeverindu-le că acea Maică și după naștere este Fecioară curată. Dar ei, necrezând, le spunea sfântul că toată firea omenească împreună cu toată zidirea este slujitoare Ziditorului său. În mâinile Lui cele atotputernice stă precum va voi să rânduiască făptura Sa și să facă că Fecioară să nască, iar după naștere să rămână tot Fecioară. Pentru aceea și pe această maică n-a despărțit-o de locul fecioarelor, de vreme ce este tot fecioară. Atunci cărturarii cârteau în inimile lor contra lui Zaharia, ca asupra unui călcător de lege și cu zavistie se mâniau pentru aceste două pricini: pentru că a pus pe Maica cu Pruncul în locul fecioarelor și pentru că da niște mărturii ca acelea despre Prunc. Apoi n-a ascuns această înaintea lui Irod, ci i-a spus lui mai pe urmă. În acea vreme, Iosif cu Maria fugiseră în Egipt și îndată, fiind căutat Pruncul, nu s-a aflat și de atunci s-a mâniat asupra proorocului Zaharia și asupra lui Simeon. Deci lui Simeon, degrabă murind, nu i-a făcut îngropare cinstită; iar lui Zaharia i-a mijlocit mai pe urmă moarte de la Irod. Apoi, în vremea uciderii pruncilor Betleemului, însuși arhiereul Zaharia - pentru că nu a dat pe fiul său Ioan spre ucidere - a fost ucis între biserică și altar, cărturarii și fariseii rânduindu-i aceasta, pentru mărturie ce dăduse despre Preacurata Fecioară și despre ducerea ei în locul fecioarelor.

După aceea și ei au dobândit vrednică ucidere de la Irod, împăratul lor. Însă, deosebit, a mai tăiat Irod șaptezeci de bărbați preaînțelepți, care formau soborul numit Sinedriu. Numai pe unul dintr-înșii l-a lăsat viu și pe acela a poruncit să-l orbească. Erau în acea vreme în Ierusalim doi dascăli preaînțelepți, preaslăviți și iubiți tuturor: Iuda, ce se zicea al Avrifei și Matei Garguloti. Pe aceștia, împreună cu alți doi prieteni ai lor, i-a ars de vii. Mai înainte de aceasta, chiar asupra casei lor, s-a răsculat cumplit, căci a omorât pe fratele său Feror, pe sora sa Salomi, pe bărbatul ei, care era din seminția lui David și pe femeia sa Mariamna, care asemenea era din seminția lui David, pe Antipatru, fiul său cel născut dintr-însa, pe doi fii: Aristobol și Alexandru și pe alți mulți nevinovați i-a dat morții. La sfârșit, când să-și lepede ticălosul său suflet a poruncit ostașilor săi celor mai credincioși și despre alți bărbați cinstiți ai iudeilor - din care nu puțini, erau în lanțuri - ca să-i omoare pe toți, atunci când el își va da sufletul, pentru ca să nu se bucure iudeii de moartea sa, ci mai vârtos să plângă văzând atâția morți ai lor; ceea ce s-a și făcut. Așa, cel rău, rău a pierit cu sunet și pe mulți i-a pierdut împreună cu dânsul. Acela, împreună cu cei ce au avut același gând cu el, s-a sălășuit în iad. Cu adevărat, a unor prunci ca aceștia este împărăția cerului, întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.