Duminica Crucii a fost un moment deopotrivă luminos și greu. Se săvârșea ultima liturghie în aer liber, cu participare, înainte de a fi nevoiți să ne retragem între ziduri. Atmosfera era amestecată, se întâmpla pe nesimțite, mai întâi, o chemare și apoi imediat o alegere – toți stăteau în fața Domnului, unii simțindu-L în adiere de vânt subțire, în vreme ce căutau să-și ia merinde bună pentru drum, așa cum au făcut-o dintotdeauna ei și înaintașii lor; iar alții, ce-i drept, mai puțini, căutându-L năvalnic, aproape agresiv, în vijelie, și netezind un alt fel de drum. Deși în același loc, unii se simțeau înăuntru și se bucurau, iar alții, în afară, privind de la margini, indeciși și fricoși pentru ceva durabil și sigur. Iar peste toți, Duhul Sfânt, cu oferta păcii pentru toți, se plimba mângâind, îmbrățișând și născând, ca și la începuturi, spre o viață nouă.

Era un moment intens și tocmai de aceea a și fost urmat de neliniște, pentru cei care intuiau momentul, dar le era frică să îl trăiască, dar și pentru cei mai mulți, care îl simțeau în plinătatea lui, însă, în schimb, le era frică să nu-l piardă. Frica, și pe unii și pe alții, îi putea foarte ușor lipsi de bucuria „Prezenței”. Unde vine Domnul, care dragoste este (1 Ioan 4, 8), frica se împrăștie și se așează încrederea.

Ceea ce a rămas după, pentru cei credincioși, dincolo de analize și judecăți, era întrebarea: și de acum ce vom face? Apăruse ceva nou, greu de acceptat și imprevizibil. Erau foarte obișnuiți să fie cu Mirele și le era bine. Bisericile erau deschise, liturghia se săvârșea, aveau posibilitatea tainică de a sta cu Hristos la masă, ba chiar să se nutrească cu trupul Său. Dar de acum? Părea că li se fură liturghia, Biserica lovită din nou, iar ei nesocotiți în nevoile lor religioase. Și peste toate, Dumnezeu în tăcere, în prea multă tăcere…

Ne obișnuiserăm cu intimitatea lui Hristos la Liturghie și era bună această obișnuință. Nu era puțin lucru „să mânecăm cu mânecare adâncă” duminică de duminică cu un scop precis – pentru a-L vedea pe Hristos și a ne hrăni cu trupul și sângele Său cu sațietate, simțind „că bun este Domnul”. Cu frică și cu dragoste, în stare de trezvie și întru bucurie, ne simțeam cu un pas mai aproape de veșnicie. Biserica era toată în sărbătoare, ca într-o zi de Paști, iar cei cuminecați ieșeau transfigurați, făcând părtășie cu cei dinafară din ceea ce ei înșiși primiseră.

Aceasta era și starea ucenicilor când îl însoțeau pe Domnul pe drumurile prăfuite ale Palestinei. Nu le lipsea nimic, se simțeau siguri, se simțeau împliniți. Viața le era asemenea unei sărbători, ba chiar ca o nuntă, de vreme ce Mirele era cu ei. Dar acest timp nu era totul, mai urma ceva – „Vor veni zile când Mirele se va lua de la ei” (Luca 5, 35). Cât timp prăznuiește cineva e tare greu să se gândească la ce ar putea veni după. E și firesc să fie așa, o bucurie mare nu dă loc unei îngrijorări peste măsură. Și Domnul Însuși a recunoscut acest lucru, de vreme ce a acceptat că tristețea și austeritatea postului nu își aflau loc atâta timp cât El era printre ucenici.

Apostolii se simțeau protejați și încălziți de prietenia lui Iisus. Când Acesta le vorbește despre altfel de vremuri, despre suferință, despre greutăți, despre lipsa Sa, ei par să refuze o astfel de posibilitate – „Să nu ți se întâmple!” (Matei 16, 22) Dar și răspunsul Său a fost pe măsură, tranșant și fără echivoc: „Nu gândești cele ale lui Dumnezeu!” (Matei 16, 23) În acel moment, implicit, Hristos proclama o lege duhovnicească fundamentală: orice ar face sau ar îngădui Dumnezeu să se întâmple nu poate fi decât spre binele omului, pentru că o face din dragoste – „Iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârșit i-a iubit” (Ioan 13, 1). Dar le mai spunea ceva: dragostea înseamnă bucuria prezenței, dar și dorul în absență. Și această absență nu însemna deloc lipsa prezenței. Duhul Sfânt urma să fie Cel care perpetua „Prezența”. Și de la Rusalii încoace, El este Cel care ni-L aduce pe Hristos, ne dă viață și ne mângâie în suferințe.

Dincolo de caracterul tainic al acestei prezențe în așteptare, socotesc că ea exprimă și experiența umană în forma sa cea mai accesibilă. Puterea omului de a se bucura de prezență este limitată. Se obișnuiește cu cineva, acum zic în termeni negativi, încât aproape că nu mai simte mare lucru în prezența lui sau cel puțin nu ca la început. Și atunci e nevoie de o îndepărtare, chiar dacă nu spațială, în așa fel încât să-și recapete bucuria și împlinirea inițială care însoțeau acea prezență. Uneori de aproape nu se mai văd bine lucrurile. Iar în toată această perioadă de îndepărtare, de lipsă, începe să simtă acut prezența ca lipsă, ca durere, ca și gol lăuntric, ca neîmplinire, însoțite toate de un duh de pocăință: „În insensibilitatea mea, mai înainte, nu am reușit să trăiesc decât așa puțin taina prezenței, Doamne, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Și acceptă și-și asumă această stare, așteptând mila lui Dumnezeu.

De aici începe Vinerea Mare, înțeleasă, însă, nu doar ca tăcere în fața suferinței și a mormântului, ci ca așteptare a ceva ce este, dar nu deplin, ca dor după Cineva Care este, dar Care urmează să vină. Lipsa doare, însă bucuria întâlnirii în germen care o însoțește devine sursă pentru o așteptare fructuoasă, întru nădejde – „Vino, Doamne!” (Apocalipsa 22, 20)

Anul acesta, Vinerea Mare a început mai devreme. Și cred că această rânduială a lui Dumnezeu va fi spre folosul nostru. Este foarte important să ne asumăm durerea lipsei, fără să ne transformăm în victime, fără revolte nenecesare, fără drame, ci mai degrabă, să o trăim în cel mai firesc duh de pocăință. „Pentru păcatele mele, Doamne, mi se întâmplă. Păcatul lumii este păcatul meu”. Este vremea să postim de dorul Mirelui, pentru că ne lipsește, de acolo din Potir, însă fără să deznădăjduim. În biserici, în Sfânta Liturghie, Îl chemăm pe Duhul Sfânt peste daruri, peste credincioșii prezenți, dar și peste lumea întreagă. Și de aceea, dumneavoastră de acasă, stând în comuniune cu noi, deveniți parte din rugăciunea euharistică și slujitori împreună cu noi. În consecință, este foarte important ca toți cei care iubiți liturghia, privindu-o la TV, pe internet, sau ascultând-o la radio, să participați fizic și duhovnicește așa cum ați fi făcut-o în Biserică, însoțiți de aceleași gesturi liturgice și de aceeași trezvie. În felul acesta, Biserica dintre ziduri se lărgește, casele dumneavoastră devin biserici, și, până la urmă, lumea întreagă se unește în liturghie și toată devine Biserică. Duhul lui Dumnezeu pe care Îl chemăm în rugăciune se va odihni ca și la începuturi peste întreaga lume.

Socotesc că Domnul Hristos, cu delicatețea-i specifică, ne oferă în dar acest timp pentru a simți adânc și dulce dorul după El, de a râvni mai mult pentru cele ale Lui, în așa fel încât să ne dorim mult să mâncăm Paștile împreună cu El. Aceasta este condiția bucuriei prezenței, ca dragoste deplină: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paști” (Luca 22, 15). „Cu dor, Doamne, și noi dorim să mâncăm acest Paști cu Tine…”

† BENEDICT Bistrițeanul

Episcop vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului