Dumnezeu poate fi dincolo de bine şi rău, noi nu.

Morala, cea batjocorită, este poezia vieţii.

Spovedania este un exemplu de limbaj precis.

Penitentul:Nu prea am spus adevărul.

Duhovnicul:Vrei să spui că ai minţit?

Penitentul:Nu m-am purtat prea corect.

Duhovnicul: Adică ai furat?

(N. STEINHARDT)

Uimeşte şi doare. Ortodoxia fără bun simţ. Te ia cu greaţă, cu vertij.

Stă pe bancă, în curtea liceului şi-şi mănâncă sandvişul. La doi paşi mai încolo, un coleg mai sărac, de la ţară, salivează. Posesorul de sandviş nu-l vede: spune rugăciunea inimii sau se gândeşte să-l sune pe un prieten, să-i mai spună una tare din Sf. Ignatie Briancianinov...

Iată-l pe altul! Vine de la Spovedanie. Pluteşte. Direct la librăria ortodoxă. Îşi ia câteva cărţi scumpe. Cineva îi propune şi o broşură ieftină pentru un coleg care nu-şi caută de suflet. O broşură? Fleacuri. Abia aşteaptă să ajungă acasă să-şi facă o cafea şi să citească din Teologia dogmatică a lui Stăniloae...

O discuţie teologică la fântâna lui Iacov. Aşa începe întâlnirea samarinencei cu Hristos. O vreme par două discursuri paralele. Dumnezeu despre „dacă ai şti Cine este Cel care îţi cere apă…”. Omul, despre confort: „Să nu mai vin până aici să scot”. Apoi, teologie liturgică, eclesiologie, etc. Unde se întâlnesc, totuşi? Unde ai deodată sentimentul ruperii paralelismului, frisonul contactului? „Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că n-ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut, şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus”. Când s-a dus în cetate samarineanca nu le-a spus concetăţenilor nimic înalt, nici despre apa vie, nici despre locul închinării, ci: Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta e Hristosul? Cred că încă îi ardeau obrajii de ruşine că-L minţise pe Iisus, că trăia în curvie, nu că nu ştia ce-i apa vie...

Ea nu se gândise că religia are vreo legătură cu asta, că apa vie, harul, se dă pe acest adevăr. Poate, ca mulţi dintre noi cei de azi, credea că apa vie se dă numai pe interes intelectual sau spiritual pentru problemele duhovniceşti; şi că închinarea în duh şi adevăr nu are legătură cu duhul nostru şi cu adevărul despre starea noastră morală.

N-a spus oare Părintele Rafail Noica că stadiul moral al credinţei e doar la început şi trebuie repede depăşit? - va zice cineva, o persoană sporită, desigur. Da, e atât de mic şi de neînsemnat încât, în loc să-l consumăm l-am sărit, l-am omis.

Și, oare, distanţa dintre noi şi realitatea duhovnicească nu e tocmai pe măsura absenţei noastre morale? Ne smerim ocolind „zona morală”, nu înfruntând-o cu ajutorul lui Hristos. A, da, vechea schemă cu refugiul în estetică, din calea eticului: „fentă” tipică perioadei comuniste, menită să prezerve respectul de sine al ticăloşilor cu studii. Oare nu facem şi noi, creştinii, „fente” duhovniceşti în faţa alegerilor etice?

Azi, Don Quijote al României, întruchiparea nobleţei şi aristocraţiei spirituale, nu este credinciosul ortodox, ci omul moral. Privit ca un extraterestru de poporul „normal” (adaptat), ca un tâmpit de oportunişti şi cu dispreţ de „oamenii duhovniceşti”, e făptura cea mai exotică din societatea noastră. Nu m-ar mira dacă ar fi expus la Antipa: e cea mai rară specie din ţară... Dar cred că mulţi credincioşi n-ar avea curaj să se uite în ochii lui. E singurul răstignit din România. E singurul pe care, ca pe Hristos, îl urăsc toţi.

Mulţi dintre noi facem din Ortodoxie un furnizor de morminte văruite în albastru de Voroneţ ori o patiserie spirituală care livrează delicatese pentru egoismul nostru. Şi, parcă paradoxal, de dragul iubirii dumnezeieşti, renunţăm şi la ultimele rămăşiţe de dragoste omenească. De dragul despătimirii, am lăsat adesea şi ultima tresărire de bunătate umană. Poate, dacă am fi mers la Biserică cu intenţia de a deveni oameni, am fi ajuns şi sfinţi. Dar noi mergem să ne facem sfinţi, fiinţe „speciale”, şi devenim tot mai neoameni. O neomenie „ortodoxă”... Ortodoxia ca o retragere cu torţe, cu lumânări şi cu metanii, din faţa realităţii şi a alegerilor morale pe care ni le impune. Creştinul ortodox, ca un „nou” Adam care se ascunde de întâlnirea cu Adevărul în boschetul evlaviei…

Hristos, Cerul coborât sub latrina din noi… Oare nu trebuie să vidanjăm totul ca să ajungem la El? Ca să avem o întâlnire reală, nu teoretică, nu în imaginaţia noastră, cu El? Cuvântul cel tare din Sf. Ignatie Briancianinov sau cel dulce al Părintelui Stăniloae este o sământă a Iubirii. Să n-o prăjim la cuptorul cu microunde al intelectului transformând-o în „popcorn” duhovnicesc. Ci s-o sădim, cât mai adânc (şi adâncime înseamnă durere) în pământul inimii. Iar primii lăstari vor străpunge zidul, de gunoi împietrit şi preschimbat în nesimţire, dintre noi şi aproapele. Faptele morale sunt rodul şi dovada prezenţei reale, transformatoare, a lui Dumnezeu în noi.

*

            Stă şi Se uită la mine, cu faţa pălmuită şi plină de scuipat, cât de informat sunt. Mă ascultă rostind Rugăciunea, citând din Pateric şi din Filocalie. Şi e tot mai palid, mai vlăguit… Când eu îmi termin sandvişul şi-mi strâng metanierul, oftează din rărunchi şi şi-Şi lasă capul să cadă... pe pieptul elevului sărac de la ţară; care-şi înghite saliva şi pleacă flămând.