Anul care tocmai s-a încheiat, 2011, a fost declarat de către Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept an omagial al Sfîntului Botez şi al Sfintei Cununii. Prilej pentru toţi, clerici şi credincioşi, de a reflecta mai intens asupra acestor două sfinte taine care consfinţesc "naşterea din apă şi din Duh" a fiecărui creştin, respectiv întemeierea unei familii. S-a întîmplat însă ca unul sau două evenimente intens mediatizate să dea apă la moară celor care militează înverşunat împotriva interzicerii a ceea ce ei numesc "o practică barbară" a Bisericii Ortodoxe, anume botezarea copiilor printr-o întreită scufundare în apă. Vă aduceţi aminte de ştirile care anunţau cum un preot a fost "la un pas să omoare o fetiţă în cristelniţă", împotriva sa depunîndu-se chiar, la poliţie, o plîngere pentru "tentativă de omor". Deloc întîmplător, aceeaşi ştire menţiona că părinţii îl rugaseră anterior pe preot să nu le scufunde copilul în apă "şi cu capul".

Nu ştiu ce urmări a avut, ulterior, acest incident asupra preotului şi dacă a greşit sau nu prin modul în care a făcut botezul. Cu siguranţă există o tehnică de scufundare a bebeluşilor în cristelniţă (lucru ce se petrece, de altfel, în intervalul a doar cîteva fracţiuni de secundă) pe care preoţii trebuie să o stăpînească şi care implică, obligatoriu, protejarea căilor respiratorii. Şi nu văd cum ar îngădui Dumnezeu să se întîmple o tragedie chiar la săvîrşirea acestei taine! Ceea ce se poate însă constata, din ce în ce mai des, este presiunea pe care o pun asupra preoţilor cei care aduc un copil spre a fi botezat într-un anume fel, adică fără a fi scufundat cu totul în apă. De unde se vede cît de puţin sînt catehizaţi unii credincioşi care văd în botez un eveniment "de familie", făcut pentru că "aşa au apucat".

În fapt, botezul este momentul în care o persoană, indiferent de vîrstă, este înfiată de Dumnezeu, se naşte a doua oară, de data aceasta nu din uterul unei femei, ci din pîntecele cristelniţei. Afundarea cu totul în apă semnifică îngroparea omului vechi, născut sub influenţa păcatului strămoşesc (adică al neascultării de Dumnezeu), pe care-l moştenesc toţi urmaşii lui Adam şi ai Evei. "Îngroparea" nu se face oricum, ci împreună cu Hristos - Mîntuitorul lumii (cel născut din Fecioara Maria, fără de păcat) şi în numele Preasfintei Treimi. De aceea se şi face cufundarea în apa botezului de trei ori, în numele celor trei Persoane - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt. Ea mai simbolizează şi cele trei zile în care trupul lui Iisus a stat în mormînt înainte de a învia. Iar cei care se botează sînt cei care au murit împreună cu Hristos şi au înviat împreună cu El. Aşa încît este imposibil pentru un cleric să dea curs "dorinţei" exprimate de părinţii care "pun condiţii" asupra modului în care să se facă afundarea în apa din cristelniţă.

Sigur că sînt cazuri în care, mai ales botezaţi în regim de urgenţă, fiind în pericol de moarte, bebeluşii pot fi botezaţi doar prin stropire. După cum, nemaiavînd baptisterii precum odinioară (acele bazine în formă de cruce, unde puteau fi botezaţi, prin afundare în apă sfinţită, catehumenii), cei care au vîrste la care nu mai pot intra cu totul în cristelniţă sînt botezaţi doar prin afundarea capului. Aşa se întîmplă mai ales în cazul copiilor abandonaţi prin orfelinate şi despre care nu se ştie sigur că au fost botezaţi, ei alegînd, mai tîrziu, să primească această sfîntă taină. Părinţilor care au astfel de pretenţii asupra modului de botezare ar trebui să li explice aceste lucruri (şi altele, evident, ce ţin de semnificaţia tainei botezului) şi, nu în ultimul rînd, ar trebui să li se descrie şi modul în care se va face afundarea şi măsurile de protecţie pe care preotul le are în vedere pentru ca apa să nu afecteze în vreun fel sănătatea bebeluşului.

Botezul nu este o pereche de cătuşe

Modul în care ne raportăm la botez, în general, arată multe despre modul în care ne trăim credinţa. Citind cele de mai sus, unii ar putea înclina să susţină că e mai bine să nu se facă deloc botezul în cazul unui copil ai cărui părinţi nu conştientizează importanţa acestei taine, ci o integrează mai degrabă la capitolul "tradiţii" sau ca un preambul la masa festivă în care vor serba venirea pe lume a unui nou membru al familiei. Nimic mai greşit să gîndim aşa, după cum e la fel de greşit a gîndi că nu ar trebui botezaţi copiii, ci doar adulţii, cei care au capacitatea de a lua singuri o astfel de decizie (nu voi dezvolta aici subiectul necesităţii botezării pruncilor - puteţi citi, spre edificare, articolul "Are Botezul copiilor temei în Sfânta Scriptură?" de pe portalul doxologia.ro). A fi botezat înseamnă, aşa cum spuneam, a deveni copilul lui Dumnezeu, printr-o înfiere mijlocită de Însuşi Fiul Său - Iisus Hristos. Ca orice copil, nu poţi să-ţi alegi familia în care să te naşti, nu poţi să-ţi alegi părinţii. Dar poţi alege, cînd creşti, să-i iubeşti, să le fii recunoscător pentru cele pe care le-au făcut pentru tine sau, dacă e cazul, să-i ierţi pentru rănile şi abuzurile la care te-au supus. După cum poţi alege să nu-i mai vezi niciodată. Continuarea, în Ziarul de Iași