Nu are Dumnezeu trebuinţă de nimic, dar se bucură, dacă vede că-I odihnim Icoana şi I-o cinstim, din pricina Sa. De va cere cineva un lucru pe care-l ai, să nu zici în inima ta: acel lucru îl voi lăsa sufletului meu, ca să mă bucur de el, iar lui îi va da Dumnezeu de aiurea cele ce-i fac trebuinţă. Că astfel de cuvinte nu spun drepţii, care cunosc pe Dumnezeu; omul cel drept şi bun cinstea lui nu o dă altuia, şi nu lasă să-i scape nefolosit prilejul harului. Căci grija acelor săraci şi lipsiţi o are Dumnezeu (că Domnul pe nimeni nu părăseşte). Tu însă te-ai întors de la cinstea, pe care Dumnezeu ţi-a dăruit-o şi ai îndepărtat de la tine Harul Său, dacă nu miluieşti pe sărac. Când dai, aşadar, veseleşte-te şi zi: Slavă Ție, Doamne, că m-ai învrednicit să aflu pe cineva, pe care să-l odihnesc. Iară de nu ai ce dărui, mai mult te bucură şi zi: mulţumindu-I lui Dumnezeu: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Dumnezeul meu, că mi-ai dăruit mie cinstea şi Harul acesta, să cerşesc pentru numele Tău, şi m-ai învrednicit să gust din necazul cel pus în calea poruncilor Tale, după cum au gustat necazul şi sfinţii Tăi, cei ce au umblat în calea aceasta.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 47)