O maturitate afectivă și o empatie mai ridicată

La ce sunt buni timizii? Ei au capacitatea de a gândi mai profund, mai elaborat și pornind de la faptul că au întâmpinat dificultăți, ei pot să-și dezvolte o maturitate afectivă și o empatie mai ridicată în raport cu persoanele care se confruntă cu probleme. Totodată, ei au un univers interior mult mai bogat decât persoanele extroverte. Obișnuiesc să-și pună foarte multe întrebări despre ceea ce se întâmplă cu ei, dar și cu ceilalți, și au șansa de a fi mult mai profunzi. Oamenii sociabili oferă foarte mult în exterior, dar petrec mult mai puțin timp stând de vorbă cu ei înșiși pentru că sunt preocupați să împărtășească celorlalți, sunt într-o permanentă semi-agitație. Timidul, în schimb, poate să confere senzația aceea de calm, de echilibru.

Potrivit protos. David Roșca, timiditatea cea bună îl poate predispune pe om spre anumite calităţi sufleteşti, cum ar fi gingăşia, buna cuviinţă, negrăbnicia, cuminţenia şi calmitatea. „Acestea, însă, sunt foarte volatile în sufletul timidului şi pot dispărea la orice adiere de vânt. De aceea, ele trebuie întărite printr-o viaţă creştinească autentică şi care să maturizeze persoana în cauză, astfel încât să nu fie doar nişte reacţii la nivel psihologic, ci virtuţi creştineşti asumate în chip duhovnicesc, din dragoste faţă de Dumnezeu”.

Timizii pot deveni artiști desăvârșiți

„Primind ajutor de la un psiholog, timizii încep să conștientizeze că și ei sunt buni, și ei sunt capabili, și ei au multe, multe calități la care nu s-au gândit. Acel copil care e mai timid are mai multă bună-cuviință  și o prezență mai agreabilă, mai plăcută, mai reținută. Nu e un copil care provoacă probleme. El poate fi și mai religios, poate să aibă niște idealuri”, e de părere Liliana Anton, psiholog școlar.

Persoanele timide pot să descopere la un moment dat că sunt foarte valoroase într-un anumit domeniu. De exemplu, desenează, scriu, modelează sau sculptează extraordinar și astfel își arată emoțiile  pe nu reușeșc să și le exprime pe cale verbală -  într-un mod artistic, cu sens, care le fac să se simtă deosebite și chiar să fie deosebite.

Protos. Dosoftei Dijmărescu consideră că aceste persoane pot să aibă o mai mare șansă de a fi așezate sufletește, de a nu fi obraznice, impertinente, de a nu greși față de ceilalți fiindcă nu se reped, nu se aruncă în lucruri, nu acționează grabnic. Sfinția sa atenționează că ei pot avea totodată și o încăpățânare în timiditatea aceasta a lor, manifestată prin bizuirea pe sine, când spun: Așa-s de neputincios încât nu pot să fac lucrul acesta. „Ei nu se gândesc că Hristos îi poate ajuta să facă lucrul respectiv. Se închid în ei, cred neputințelor lor, cred că aceasta este tot. Niciodată asta nu-i tot; mai este și ceva dincolo de noi”.

Timizii optimiști versus timizii pesimiști

Timizii au percepții diferite în ceea ce privește timiditatea lor. Ei pot fi optimiști sau pesimiști. Optimiștii au tendința de a-și minimaliza acest mod de a fi și de a se apropia activ de situațiile sociale, chiar dacă acest lucru presupune un efort considerabil. Caută feedback-uri pozitive la ceilalți, le acceptă și astfel lucrează cu sine. Pesimiștii, în schimb,au convingerea că nu pot să-și diminueze timiditatea. Se retrag din relațiile sociale, în ciuda unor intense sentimente de singurătate. Ei caută cu încăpățânare confirmarea părerilor negative despre ei înșiși.

Omul, în general, nu se poate susține singur; în rădăcina ființei lui sunt și ceilalți. Dacă atitudinea pe care o va lua față de ei nu va fi cea justă, ci va fi greșită, așa vor începe toate necazurile lui. Pentru ca cineva să ia o atitudine corectă față de ceilalți oameni, trebuie să ia o atitudine corectă și față de Dumnezeu și poate face aceasta doar prin iubire adevărată. 

Timiditatea are nevoie și de soluții pentru aspectele ei negative. În momentul în care sunt puși în fața unor situații tensionate, timizii au tendința de a se retrage pentru că astfel ei se simt mai bine, sunt mai relaxați; dar această practică nu face altceva decât să le întărească acest mod de a fi. De aceea, e bine să-și dezvolte anumite abilități de comunicare, să poată relaționa cu cei de-o vârstă cu ei și în raport cu autoritatea.

Bernardo Carducci, un cercetător al domeniului,  scrie că 12%  dintre timizii pe care i-a chestionat  apelează la ceea ce el numește „extroversia lichidă” (alcool sau droguri) pentru a se descurca cu timidatea lor. Li se pare că acest lucru le dă curaj. Totodată, în studii separate, el a descoperit că o proporție semnificativă a dependenților de alcool fac parte din populația care se declară timidă. 

„Timiditatea este învelită în mai multe probleme, întotdeauna”

Psihologii școlari ne spun că nu există o terapie comună sau o soluție salvatoare, ci în funcție de elev, se personalizează un plan.  Pentru anumiți copii, soluția poate fi integrarea în grupuri de suport în care ei relaționează și învață tehnici de comunicare sau tehnici de negocierea conflictelor. Toate acestea au ca scop creșterea încrederii în sine, conștientizarea faptului că fiecare dintre noi avem nu doar defecte, ci și calități, fiindcă fiecare persoană este unică și valoroasă.

 „Discutăm problema în sine, o luăm de la început și desfacem firul în patru. Copilul, la un moment dat, se luminează, vede cauza timidității; acolo trebuie să ajungem pentru a putea lucra. Sunt jocuri de rol, în cadrul consilierii de grup. Avem și un interviu pe care îl aplicăm și cu ajutorul căruia putem să ne facem un tablou asupra copilăriei, asupra relațiilor cu ceilalți din jur. Adesea am descoperit că această problemă este, de fapt, învelită în mai multe probleme, sunt mai multe care se leagă, întotdeauna”, crede Liliana Anton, psiholog școlar.

Copiii care au intrat deja într-un program terapeutic și care credeau că niciodată nu se vor putea schimba, deja încep să le spună: uitați, astăzi am ridicat mâna să răspund la o lecție. Dacă ei își vor propune un lucru mic și vor observa că au reușit să-l facă, aceasta le va da încredere să încerce în continuare. Dacă, în schimb, își vor propune ceva foarte mare și nu voi reuși să atingă acel obiectiv,  se va creea dezamăgirea, ideea că nu sunt buni de nimic și că vor eșua.

„Acțiunea este soluția pentru timizi, nu pasivitatea”

Unii elevi timizi au suportul familiei. „Vin părinții și-mi spun: <<așa am fost și euși îl înțeleg. Abia în liceu am reușit să socializez, să mă privesc altfel pe mine și pe ceilalți>> sau <<așa am fost și eu, așa sunt și acum, nu am reușit și mi-aș dori ca măcar el să poată să depășească timiditatea. Tocmai de aceea vin la dumneavoastră, să mă ajutați cumva>> și cer acest lucru. Sunt părinți care, în schimb, nu înțeleg. Ei nu s-au confruntat cu această problemă și-mi spun: <<dom’le, eu nu pot să înțeleg. Îi dau tot ce vrea el, îi ofer totul, am și eu niște pretenții de la el. Copilul trebuie să vină acasă cu niște rezultate. Nu vine, nu mă interesează care este cauza. El trebuie să învețe mai mult. Nu se străduiește suficient.>>”, arată Roxana Dumitru, psiholog școlar.  

Potrivit psihologului școlar Liliana Anton, timidul are nevoie la început de susținere, iar mai apoi trebuie lăsat singur. „Chiar dacă eșuează într-o anumită măsură, el nu trebuie să intre în panică, pentru că învață din acea greșeală. Astfel va căpăta experiență. Chiar participarea la un concurs, la un interviu, la acțiuni care îl mobilizează, care îl fac să gândească ce a făcut bine, ce n-a făcut bine, ce putea să facă mai bine, toate acestea îl ajută să exerseze, să învețe. Acțiunea este soluția, nu pasivitatea; întreaga viață e o luptă, o provocare”.

Excluderea, un risc al timidității excesive  netratate

O timiditate excesivă netratată poate avea drept consecință rezultate școlare scăzute care, în timp, pot conduce uneori la dorința de abandon școlar, la o relaționare deficitară cu ceilalți, la o retragere socială, până la urmă la excludere (faptul că eu mă auto-exclud de peste tot, și ceilalți mă vor exclude, în cele din urmă). De aceea, această problemă nu trebuie neglijată. Dacă persoana în cauză nu solicită ajutor, ceilalți (părinții, rudele apropiate, profesorii, colegii) sunt datori să sesizeze mai departe, până ca situația să se agraveze.

Specialiștii spun că oamenii timizi au nevoie, pur și simplu, de mai mult timp să se adapteze la situații noi sau stresante, incluzând chiar conversațiile din fiecare zi. Problema fundamentală a lor este aceea de a începe o relație. Vestea bună este că și ei reușesc să facă până la urmă tot ceea ce fac și ceilalți – își dau întâlniri, se căsătoresc, au copii, își găsesc un loc de muncă – doar că le ia un pic mai mult timp.

„Să ne construim orice relație, numai reală să fie”

Ce soluții propune Ortodoxia pentru timiditate? Așa cum spunea mitropolitul Hierotheos Vlachos, teologia ortodoxă este în principal știință terapeutică pentru că „Hristos este cel mai puternic leac al oamenilor”. Conlucrarea cu un duhovnic, participarea la Sfintele Taine ale Bisericii și respectarea învățăturii creștine constituie trei coordonate pentru lupta cu orice patimă, inclusiv pentru timiditate.

Protos. Hrisostom Ciuciu spune că timiditatea nu este o boală în adevăratul sens al cuvântului; este numai o deviere, iar orice deviere tinde să fie îndreptată.

„Smerenia este un mare potențial al timidității. Timizii sunt cei care parcă îi determină cel mai mult pe cei din jurul lor să ia măsuri. Un bolnav de mânie sau paranoic nu te poate îndemna să-l vindeci așa cum te îndeamnă indirect un timid. E strigătul mut cel mai puternic în cazul timizilor. Știți de ce? Tocmai datorită acelei sensibilități care cheamă. Acea sensibilitate va atrage, întotdeauna va atrage. Adânc pe adânc cheamă. Timiditatea din el atrage timiditatea din mine. Să încercăm să ne construim orice relație, numai reală să fie”, apreciază Sfinția sa.

„Rugăciunea nu este o mantra sau un text liniștitor”

Protos. David Roșca considerăcă prima soluţie este întotdeauna rugăciunea cea stăruitoare şi din toată vremea, care este hrana şi respiraţia sufletului, luminare a minţii, pace a simţurilor, bucurie a inimii şi înnoirea puterilor sufleteşti. Nu numai citirea anumitor rugăciuni în anumite momente ale zilei, ci stăruinţa, cât mai mult cu putinţă, în rostirea mentală a rugăciunii lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)”.

Rugăciunea înseamnă dialogul cu Dumnezeu, dialog care nu este teoretic, ci ființial și personal. Ea îți dă o putere și te unește cu ceva extraordinar de tare, de trainic, foarte solid, care îți oferă rezistență la alte lucruri care vin dinafară.

„Rugăciunea nu este o mantra sau un text frumos, liniștitor; ea este o modalitate de unire, un instrument de cunoaștere, ea te stimulează să pătrunzi din ce în ce mai adânc în esența ta. Cu cât e mai înaltă și din toată inima, cu atât iese la iveală acest lăuntru din ce în ce mai adânc și care este pus în legătură cu alte subiecte, cu Dumnezeu, cu sfinții, cu îngerii, cu oamenii”, subliniază protos. Dosoftei Dijmărescu.

„Să te silești pe tine și să nu stai de vorbă cu gândurile”

Potrivit protos. David Roșca, a doua mare soluţie este nevoinţa silirii de sine. Ea solicită mult efort și cere mobilizarea întregii voinţe a persoanei, spre a înfrunta şi a merge în chip direct împotriva curentului de gânduri şi emoţii, ,,chiar dacă inima sa nu vrea acest lucru”. „Să dau un exemplu: să zicem că o persoană timidă, care are o frică exagerată de oameni, trebuie să meargă într-un loc public, cu o anumită trebuinţă. Numai la simplul gând că trebuie să apară în public şi să socializeze cu oamenii, simte o puternică emoţie de frică. Atunci ea este nevoită să-şi mobilizeze voinţa, spre a-şi înfrunta în mod direct propriile emoţii şi gânduri, ca să meargă să-şi împlinească trebuinţele de zi cu zi”, apreciază Sfinția sa.

A treia mare soluţieconstă în a nu sta de vorbă cu gândurile, a avea oarecum o atitudine de nepăsare faţă de ele, de ignorare a lor. În realitate însă, cele trei mari metode arătate mai sus nu sunt separate, ci trebuie îmbinate.

Sfântul Apostol Pavel scria că „Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii, al dragostei și al înțelepciunii”. A fi lipsit de  curaj înseamnă a nu te încrede în Dumnezeu. Unit cu Dumnezeu și primind  harul Său, împărtășindu-se de puterea Lui, omul nu are de ce să se teamă atunci  când vrea să întreprindă o acțiune.

„E și un resort al mândriei care le ține pe toate”

Totuși, adesea timizii nu caută să-și vindece timiditatea, ci s-o ascundă, s-o cosmetizeze. Așa consideră arhim. Nichifor Horia: „Nu-mi propun să trăiesc o anamneză adevărată în fața lui Dumnezeu pentru a-mi vedea cauza timidității,  să-L rog să mă vindece, ci îmi propun doar ca ea să nu se vadă. Vreau să-mi ascund timiditatea, dar când mă trădează ceva, mă urăsc, mă disprețuiesc și mă pedepsesc pentru că n-am ascuns-o destul de bine. Mă osândesc nu pentru că n-am vindecat-o, ci pentru că n-am ascuns-o. E și un resort al mândriei care le ține pe toate, dar negreșit, rugăciunea atentă Doamne Iisuse ne va descoperi acești balauri care sunt în noi, mai mici sau mai mari, și ne va da puterea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nu ne mai temem de ei”, evidențiază Sfinția sa.

Timizii se mai tem și de faptul că ceilalți îi pot răni și de aceea îi evită. Însă omul care este înrădăcinat într-o relație profundă cu Dumnezeu nu se mai teme că ceilalți îl pot răni.

„Răni tot timpul vin, intemperiile sunt specifice acestei lumi, și trupești, și duhovnicești. Tot timpul va fi cineva care ne va încerca de voie sau fără de voie, cu știință sau cu neștiință și ne va răni. Dinafara noastră vin probleme peste noi. Soluția este în mod clar rezistența interioară care se clădește prin relația cu Hristos”, afirmă protos. Dosoftei Dijmărescu.

„Nu trebuie să te duci în India ca să te vindeci de timiditate”

Sfinția sa accentuează faptul că în împrejurările concrete ale vieții se află foarte multă purtare de grijă a lui Dumnezeu și capacitatea de a ieși din probleme. „Când avem o patimă pe care nu putem să o depășim, Dumnezeu ne scoate în cale întâmplări tocmai pentru a o depăși. Soluția nu este în alte părți. Nu trebuie să te duci în India, pe submarine sau în spațiul cosmic ca să te vindeci de timiditate. În viața de zi cu zi, care-i și ea rânduită, sunt niște chemări, niște propuneri ale lui Dumnezeu pentru noi, iar dacă reacționăm corect în întâmplările respective(această situație e specială, mi-a scos-o ca să mă vindec, hai să fac ce trebuie în ea), atunci am mai parcurs o parte din recuperarea noastră”, concluzionează protos. Dosoftei Dijmărescu.

Omul timid trebuie să se sprijine pe Dumnezeu pentru că de vreme ce Dumnezeu l-a creat după chipul Său, omul este ceva. Într-adevăr, rătăcirea cea mai mare, statornică, a inimii cu care trebuie să luptăm fără încetare, întreaga viață, este gândul tainic că putem trăi fără Dumnezeu și în afara lui Dumnezeu undeva, vreodată, fie și numai pentru o clipă. Așadar, menținerea conștientă în neîncetata prezență a lui Dumnezeu ne dă un imbold bun în tot ceea ce facem: în datoriile pe care le avem de îndeplinit, în cuvintele pe care le spunem și în rezultatele pe care le obținem.