Când vedem un copac secular atingând cu ra­murile norii, ştim că rădăcinile sale înfipte adânc în pământ trebuie să fie îndeajuns de puternice spre a susţine întregul arbore. Dacă rădăcinile nu coboară până în măruntaiele pământului — poate tot atât de adânc în pământ, pe cât de înalt e copacul — şi dacă nu sunt tot atât de puternice şi de răsfirate ca şi partea pe care o vedem, ele nu ar putea hrăni copacul. Ele nu l-ar putea susţine — un vânt uşor şi copacul ar cădea. Un lucru asemă­nător îl putem observa în viaţa duhovnicească a omului. Dacă, asemenea apostolilor, recunoaştem măreţia chemării noastre în Hristos— adică a alegeri noastre în El, înainte de crearea lumii pentru „a primi înfierea” (Ga 4, 5) — aceasta ne face smeriţi, nu mândri. Înjosirea, smerirea noas­tră e esenţială dacă vrem să păstrăm o dispoziţie autentic creştină. Ea se exprimă într-o conştiinţă permanentă a nimicniciei noastre, ca o osândire de sine radicală şi atotcuprinzătoare. Şi cu cât mai adânc ne înjosim în osândirea de sine, cu atât mai sus ne ridică Dumnezeu. „Până acum împărăţia cerurilor se ia prin asalt, şi cei ce dau asaltul o cuceresc... Cel ce are urechi de auzit, să audă!” (Mt 11,12.15).

(Arhimandritul Sofronie Saharov, Rugăciunea experienţa Vieţii Veşnice, Editura Deisis, Sibiu 2007, p.115)