În vremea aceea, a intrat Iisus în Ierusalim și în templu și, privind toate în jur și vremea fiind spre seară, a ieșit spre Betania cu cei doisprezece. Și a doua zi, ieșind ei din Betania, El a flămânzit. Și văzând de departe un smochin care avea frunze, a mers acolo doar va găsi ceva în el; dar, ajungând la smochin, n-a găsit nimic decât frunze. Căci nu era timpul smochinelor. Și, grăind, i-a zis: De acum înainte nimeni în veac să nu mănânce rod din tine. Iar ucenicii Lui ascultau. Apoi au venit în Ierusalim. Și, intrând în templu, a început să dea afară pe cei care vindeau și pe cei care cumpărau în templu, iar mesele schimbătorilor de bani și scaunele vânzătorilor de porumbei le-a răsturnat. Și nu îngăduia să mai treacă nimeni cu vreun vas prin templu. Și-i învăța și le spunea: Oare nu este scris: «Casa Mea casă de rugăciune se va chema pentru toate neamurile»? Voi însă ați făcut din ea peșteră de tâlhari. Și au auzit arhiereii și cărturarii. Și căutau cum să-L piardă. Căci se temeau de El, pentru că toată mulțimea era uimită de învățătura Lui. Iar când s-a făcut seară, au ieșit afară din cetate. Dimineața, trecând pe acolo, au văzut smochinul uscat din rădăcini. Și Petru, aducându-și aminte, I-a zis: Învățătorule, iată, smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat. Deci, răspunzând, Iisus le-a zis: Aveți credință în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te și te aruncă în mare, și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. (Marcu 11, 11-23) (Marți în săptămâna a 17-a după Rusalii)

Imediat după intrarea plină de bucurie și slavă a Domnului Hristos în Ierusalim, Evanghelistul Marcu amintește de două întâmplări petrecute în ceea ce acum numim Săptămâna Pătimirilor, care apar cititorului Scripturii cu totul neobișnuite. Aceasta pentru că e obișnuit cu numeroasele minuni ale Domnului, rezultate ale rugăminților și a credinței oamenilor aflați în necazuri, boli, situații de impas. Iisus a criticat deseori comportamentele greșite religios ori moral ale celor cu care S-a întâlnit, însă niciodată nu a osândit și nici nu S-a folosit de puterea de a face minuni pentru a pedepsi pe cineva. Dar după primirea Sa de către popor în glasuri de bucurie, în următoarea dimineață, aflându-Se pe drumul de la Betania, unde înnoptase, către Cetatea Sfântă, a căutat la un smochin să găsească fructe, căci era flămând. Dacă se are în vedere că Paștile se sărbătoresc primăvara, atunci e foarte clar că smochinul care rodește în țările călduroase în a doua parte a verii, spre toamnă, nu putea să aibă fructe. La noi în țară, unde smochinul e mai degrabă o plantă exotică, în perioada Paștilor acesta nu are nici frunze. Și, totuși, Domnul a căutat la acest copac și negăsind nimic în el, a zis un cuvânt care pare unora a fi fost blestem: „de acum înainte, rod din tine nimeni în veac să nu mănânce”. E ciudată totuși răzbunarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin Care s-au făcut toate, pe o plantă care desigur nu posedă rațiune. La sfârșitul acestei pericope stă scris că seara, întorcându-Se pe același drum, ucenicii au remarcat uscarea copacului, la care Hristos le-a răspuns, la fel de tainic, că trebuie să aibă credință în Dumnezeu, așa încât vor putea muta și munții. 

Aparent nu are nimic de-a face credința și mutarea munților, ca aspect pozitiv al vieții religioase, cu blestemul unui copac lipsit de caracteristici pozitive ori negative, din punct de vedere moral. Dar cheia acestei „minuni negative” sau „pedepsitoare”, cum s-ar numi în limbajul tehnic occidental al exegezei Noului Testament, se află în istorisirea ce se intercalează în uscarea smochinului. Anume, Domnul intră în oraș și Se duce la templu, unde se știe că de sute de ani se vindeau animale pentru cei ce doreau să jertfească. Aici răstoarnă tarabele și mesele schimbătorilor de bani și împiedică pe cei care mergeau cu vase prin curtea lăcașului, spunând că din Casa lui Dumnezeu, care e casă de rugăciune, s-a făcut peșteră de tâlhari. Aici s-ar putea afirma că Domnul a sancționat comportamentul nepotrivit în sanctuarul evreiesc, unde în loc de rugăciune se face comerț. Dar în cazul acesta, ne-am putea întreba dacă nu cumva și pangarele bisericilor noastre, magazinele de lumânări, cărți religioase, cruciulițe și alte obiecte bisericești, nu ar fi și ele pasibile de aceeași condamnare din partea Mântuitorului. Răspunsul e dublu: da și nu. Da, în momentul în care din ele se urmărește un câștig personal și nu având ca scop susținerea activității bisericii. Nu, dacă e analizat mai atent ce a făcut Domnul. Rațional luând lucrurile, ceea ce se întâmpla la templu cu vânzarea animalelor de jertfă și schimbarea de bani chiar era necesară. Pe de o parte, dacă erai iudeu venit din Roma sau Grecia la Ierusalim, ca să jertfești Domnului, nu puteai porni cu mielul sau pasărea de acasă pentru că aceasta era greu de transportat și hrănit pe drum, deci trebuia clar, cumpărată din preajma templului. Mai departe, venind din țări străine, era nevoie să îți schimbi banii pentru a putea cumpăra cele necesare jertfei. S-ar spune: bine, dar se puteau face aceste afaceri în afara templului. Însă chiar așa și era. Tranzacțiile nu aveau loc efectiv în sanctuar, ci în curtea din fața acestuia, unde aveau acces toți. În templu nu aveau acces la iudei decât preoții, deci situația era mai restrictivă decât în Biserică astăzi. Prin urmare, comportamentul Domnului, atât în cazul alungării vânzătorilor din templu, cât și în cazul smochinului, are logică doar prin interpretarea lor simbolică. 

Nerodirea în veci a smochinului nu se referea la plantă în sine, deși desigur aceasta neîndoielnic s-a uscat, ci la o ideologie revanșardă și puritanistă, populară atunci printre locuitorii din Țara Sfântă (a zeloților), care avea ca simbol frunza de smochin. Pe aceasta Domnul o condamnă să nu rodească, iar activitatea ei chiar s-a încheiat curând. Iar în ceea ce privește alungarea schimbătorilor din templu și exclamația cu privire la preschimbarea casei de rugăciune în peșteră de tâlhari, acestea nu se referă la activitățile comerciale, ci la viața religioasă a templului care a devenit stearpă din pricina nerodirii faptelor Legii. Comerțul trecuse în fața preaslăvirii lui Dumnezeu. Folosul practic al vânzării de animale și al schimbării de bani deturnaseră scopul inițial al instituției templului, acela de loc al rugăciunii. Hristos Domnul profețește prin două acțiuni neobișnuite încetarea unor instituții sterpe: cea a luptei răzbunătoare împotriva străinilor și cea a slujirii după lege și nu după duh. 

Zelotismul și fariseismul devin neroditoare prin mâna și cuvântul Domnului. Însă aceste două păcate odrăslesc până azi, în mințile multora, o credință deformată, care la drept vorbind nici nu se poate numi credință. Puritanismul cu orice preț și bizuirea strictă pe datul rațional sau pe tradiție și atât, nu pot să mute munții din loc și să clădească pod peste marea sau prăpastia care adesea se cască între oameni.