Lada de zestre, un depozit de frumos şi de trăinicie

Aproape dispărută azi din inventarul gospodăriilor moderne, lada de zestre tronează încă la loc de cinste în casele bunicilor, aducându-ne nouă, tuturor, poveşti şi amintiri dintr-un alt timp, despre alţi oameni, despre o lume a satului care, din păcate, dispare cu fiecare zi.

Prezente în toate casele ţărăneşti până aproape de a doua jumătate a secolului trecut, lada de zestre a ajuns astăzi să fie extrem de rar întâlnită. O mai găsim în casele bătrânilor şi, la loc de cinste, în muzeele de etnografie. Chiar dacă modernismul aduce cu sine schimbări rapide, influenţând gustul pentru obiectele de mobilier şi pentru felul în care oamenii îşi decorează casele, e bine să amintim, măcar din când în când, de aceste obiecte care ne-au încântat copilăria şi de care ne leagă atâtea amintiri, pentru ca şi cei mai tineri să înţeleagă şi să aprecieze tradiţiile şi obiceiurile ce ne identifică drept români.

Ca o cutie plină de mistere, din care ieşeau la iveală valuri felurite de pânză, ia atât de delicată a bunicii, încât îţi era frică să n-o rupi dacă o atingi, broboadele de mers la biserică, sumanul bunicului, scoarţele şi macaturile „din zestre“ - aşa privea, cred, fiecare copil lada de zestre plasată în locul cel mai frumos din casa de oaspeţi a bunicilor.

Şi cu adevărat era plină de taine, pentru că, odată deschisă, trezea amintiri, ducea cu gândul la întâmplări de demult, la oameni care au fost şi nu mai sunt, la o lume pe care, dacă aveai noroc, o puteai descoperi doar din poveştile spuse de bătrâni, în nopţile de iarnă.

Însă nu doar conţinutul lăzii era martorul unei alte lumi, ci şi decorul deosebit al acesteia, căci meşterii care făureau aceste obiecte atât de preţuite se întreceau în a sculpta sau a picta lada într-un mod cu totul aparte.

De la războiul de ţesut, în ladă

În zona Moldovei, lada de zestre era cumpărată de părinţii miresei şi umplută de tânăra fată cu valuri de pânză ţesute în casă, din bumbac sau din cânepă, scoarţe, preşuri de codiţe, ştergare, traiste şi câte altele, trebuitoare la casa omului. Toată acestea erau ţesute de fata ce urma să se mărite. De bogăţia zestrei depindea succesul unei căsătorii. Fata cu zestre mare era „întrebată“ de flăcăii bogaţi şi harnici, iar cea cu zestre puţină sau fără risca să rămână nemăritată, de râsul babelor sau al copiilor. Chiar între fetele din aceeaşi familie exista o competiţie acerbă, unele fiind mai silitoare şi lucrând mai mult, altele, mai leneşe, mai puţin. În funcţie de hărnicie, mama le împărţea lucrurile pe care urmau să le ia atunci când se mutau în casa soacrei.

Tehnica ţesutului din „tort în tort“ presupunea muncă multă, migală şi atenţie. Mai întâi cânepa se culegea de pe câmp, se topea la baltă, se scotea apoi şi se bătea cu meliţoiul, un fel de ciocan din lemn, de răsuna tot satul. După aceea se răgila, se pieptănau firele, se torcea, iar vara se punea la ghilit, adică la înălbit într-o albie sau covată. După ce cânepa se făcea albă, fetele o torceau şi făceau urzeală, bătătură şi apoi pânză din tort în tort. Era muncă multă, povestesc bătrânii, până te vedeai cu o haină pe tine. Într-o iarnă, anotimp prin excelenţă dedicat activităţilor casnice, fetele reuşeau să ţese cam câte 3-4 vălătuci, lungi de vreo 15-20 de metri. Peste ladă, se aşezau apoi „pături de saci“, adică straturi mari cu pânză de sac, ţesută în casă, traiste, scoarţe şi lăicere „în patru iţe, alese“, perne lungi şi perne mici (cultuce), câte 8-10, plapume făcute în casă.

Din pânza de bumbac, tinerele gospodine urmau să croiască iţari, cămăşi şi poale, componentele costumului popular bărbătesc, pe atunci la mare cinste. De asemenea, se ţeseau şi catrinţe femeieşti, chingi şi brâie în culorile steagului românesc sau decorate cu flori şi se coseau ii cu motive specifice.

Sacii din pânză erau mai trainici şi mai rezistenţi şi în plus aveau o altă mare calitate, păstrau mult mai bine cerealele.

Scoarţele erau folosite pentru a acoperi pereţii „casei celei mari“, sufrageria de astăzi, ţesute cu migală, din lână de diverse culori. Pe scoarţa cea mai frumoasă cei doi miri se aşezau în genunchi la biserică, ca să primească binecuvântarea preotului.

Lăicerele erau aşternute de femei pe laiţe, un soi de bănci mai late, care făceau parte din mobilierul oricărei gospodării ţărăneşti, dar şi pe pat sau pe cuptor. Iarna, în lipsa plapumelor, erau utilizate şi ca aşternut pe timp de noapte.

Pernele lungi erau făcute special pentru două persoane, având 80/80 cm şi respectau forma şi lungimea lăzii de zestre.

Din zestrea fetei nu puteau lipsi preşurile de codiţe, cele care se aşterneau în „casa mică“, în „casa mare“ şi în tindă, covoare având pe-atunci doar oamenii mai înstăriţi. Acestea erau ţesute din resturi de materiale, erau călduroase şi rezistente. „În zona Moldovei de Sus, bogăţia textilelor de interior este de un rafinament extraordinar. Sunt valoroase printr-un colorit vegetal, care acolo s-a menţinut mai multă vreme decât în alte părţi, prin motivele utilizate. Dacă în satele de răzeşi femeile dispuneau de timpul lor cum doreau, în satele de clăcaşi femeile aveau timp liber doar iarna, când se aşezau la războiul de ţesut şi făceau adevărate opere de artă. Bogăţia şi valoarea lor constituie o marcă a acestei zone“, consideră Angela Paveliuc Olariu, cunoscut specialist în etnografie.

De la același autor

Ultimele din categorie