Părintele Iona: Vă mulțumesc mult că v-ați adus aminte de mine și vă rog dintru început să transmiteți respectul și iubirea mea către Înaltpreasfințitul Ierotei, Mitropolit de Nafpaktos, care, cu binecuvântarea și dragostea lui, ne înconjoară aici. Deși fizic este departe, prezența sa teologică este foarte importantă pentru lumea și misiunea din Asia. Voi încerca să răspund la întrebările dumneavoastră.

A.K.: Părinte Iona, cum v-ați înrolat în misiunea aceasta? Cum ați devenit preot misionar?

Părintele Iona: Dintru început, titlul de „misionar” eu unul nu l-am realizat, eu nu mă cred un misionar. Nu știu ce credeți voi. Vă spun adevărul, nu știu. Dumnezeu mă ocrotește. Niciodată nu m-am gândit că așa sunt lucrurile. Pur și simplu încerc aici să-mi fac datoria, să fac o treabă, chiar dacă și aceasta nu o fac în cel mai bun mod.

La întrebarea dumneavoastră despre cum m-am înrolat în această misiune, nu este ușor să vă răspund. Este o întreagă istorie, o istorie plină de lucruri stranii. Dumnezeu rânduiește fiecăruia drumul său. Vă voi răspunde în mare, pentru că nu vreau să intru în amănunte. Cu binecuvântarea vrednicului de pomenire starețul meu Gheorghe, egumenul Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte, am început această misiune. M-a trimis să merg în Asia. Înaltpreasfințitul Nichitas, Mitropolit de Hong Kong și al întregului Orient Îndepărtat, mi-a dat binecuvântarea să merg în Taiwan. Desigur că și lui i se cuvine mulțumirea, dar nu este doar aceasta. Vedeți, nu m-am „înrolat” eu în această „armată”, ci așa a vrut Dumnezeu. Acum, de ce eu și nu altcineva? Nu știu. Poate pentru că eram cel mai nevrednic sau pentru alt motiv, nu știu. Au contribuit și mulți alți oameni, mulți episcopi. Așa cum v-am spus, nu pot să vă răspund cum m-am înrolat în această misiune. Sunt multe, grele și dramatice întâmplări. Harul lui Dumnezeu îi conduce pe oameni pe drumul care este cel mai potrivit pentru ei.

În plus, aici sunt oameni care se rugau ani de zile să vină un misionar și la ei. Să vină cineva, nu contează cine este, să slujească Sfânta Liturghie. Faptul că o persoană ajunge să facă misiune ortodoxă nu este doar propria lui alegere, în cele din urmă – aș spune că ține foarte puțin de propria alegere –, ci a mai multor oameni. Este mai ales alegerea celor care se roagă cu încredere lui Dumnezeu, fără a-l cunoaște deloc pe cel care va veni, dar este și rodul altor împrejurări. Însă în spatele tuturor acestor lucruri este ascuns planul lui Dumnezeu.

A.K.: Care este cea mai mare bucurie pe care o simte un preot misionar?

Părintele Iona: Nici la această întrebare nu îmi este deloc ușor să vă răspund. De altfel, sunteți și sfinția voastră preot. Nu știu care este cea mai mare bucurie pe care o simte un misionar. Eu simt că este faptul că poate sluji Sfânta Liturghie și coboară Harul lui Dumnezeu și Împărăția lui Dumnezeu pe pământ. De asemenea, mare bucurie este când Harul lui Dumnezeu și adevărul Bisericii este cunoscut de atât de mulți oameni și ei aleg să primească botezul ortodox! Îmi este greu să vă spun mai multe.

A.K.: Care este cea mai mare greutate pe care o întâmpinați?

Părintele Iona: Într-un cuvânt este imposibil de răspuns. Dintru început, cea mai mare dificultate a mea sunt eu însumi. Din cauza propriei mele nevrednicii, incapacități și din pricina multor ispite. Sigur, la acestea se adaugă și multe greutăți din exterior. Vă pot spune câteva din ele. De exemplu, să vii aici și... să nu găsești pe nimeni! Nu te așteaptă nimeni. Nimeni. Începi de la zero. Nu știi limba, nu știi nimic. Nu ai bani să te descurci. Ce să mai zic? Nu poți spune că acest lucru contează mai mult, iar acela mai puțin.

(Interviu publicat în ziarul “Ekklisiastiki Paremvasi”, nr. 85, 2003)

Partea I: Un glas „din Ninive” – misiune ortodoxă în Taiwan (I)