Nu vezi că şi ochii trupului lăcrimează mereu dacă-i ţinem la fum, dar dacă stăm la aer curat, în livezi, lângă izvoare, în grădini sunt mai pătrunzători şi mai sănătoşi? Tot aşa şi cu ochiul sufletului; dacă paşte în livada cuvintelor duhovniceşti va fi curat, limpede şi ager; dar dacă umblă în fumul grijilor lumeşti va scoate nenumărate lacrimi şi va plânge şi acum pe pământ, dar şi atunci pe lumea cealaltă. Da, cu fumul se aseamănă grijile lumeşti. De aceea spunea cineva: „S-au stins ca fumul Alele mele". David a spus aceste cuvinte gândindu-se la scurtimea anilor şi la nestatornicia vieţii; eu însă nu mă gândesc numai la asta, ci aş spune că trebuie să raportăm aceste cuvinte şi la tulburările din viaţă. Că nimic nu întristează şi tulbură atâta ochiul sufletului ca mulţimea grijilor lumeşti, ca roiul poftelor; ele sunt lemnele acestui fum. Şi după cum focul scoate o mulţime de fum când pui peste el lemne umede şi jilave, tot aşa şi pofta cea puternică şi învăpăiată face şi ea mult fum, când cuprinde un suflet molâu şi slăbănog. De asta e nevoie de roua Duhului, de acea adiere lină ca să stingă focul, să risipească fumul, să ne întraripeze mintea. Că nu-i cu putinţă, nu-i cu putinţă să ne înălţăm la cer când suntem împovăraţi cu atâtea păcate.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri partea a treia, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 34)