Dacă ai ieşit dintr-un oraş mare din România, oricare ar fi el, numai să fie din zonă de câmpie dar nu numai, mai mergi ceva kilometri prin zone aşa zis rezidenţiale, cu drumuri îndoielnice, cu fose multe în curţi şi cu vile multicolore răsărite ca ciupercile după ploaie pentru noii îmbogăţiţi ai tranziţiei. Asta îţi dă un sentiment benefic, de siguranţă în dezvoltarea românilor. Pe măsură însă ce te îndepărtezi de oraş, intri în sate sărăcăcioase, pline de noroaie şi de durere, cu un orologiu interior stat în loc de multe sute de ani. Doar parabolicele nesătule şi niscaiva maşini înşirate pe la porţi îţi spun că ai trecut de secolul vitezei. În rest, suferinţă, sărăcie, redundanţă. Doar biserica din sat se mai înalţă spre cer. Tradiţiile pălesc, folclorul îşi trăieşte sfârşitul, bucuria săteanului plin de humă şi de umor se stinge, toate înlocuite veros de telenovele, pornografie şi snobism servil.

Tragedia satului românesc este mult mai adâncă decât poate fi spusă în cuvinte. Un sat înfloritor altă dată, acum este muribund sub povara propriilor suficienţe. Tinerii au plecat la oraş sau în străinătate pentru un trai mai bun. Familiile cu mulţi copii sunt o minoritate. E ca în timpul războiului: au rămas doar bătrânele să-şi plângă morţii din cimitir.

Unii ar spune că aşa e firea lucrurilor: că lumea se urbanizează masiv prin tehnologie, că migraţia este tocmai fluxul uman al bunăstării necesare etc. Aşa e. Însă mai presus de orice raţiune sociologic logică, stă durerea uriaşă a satului românesc, care moare tăcut, lipsit de priveghi şi de preot, în neputinţa fiecăruia dintre noi.

Unul dintre viruşii cei mai letali responsabili cu acest deces este alcoolul. Băutura a asfixiat încet dar sigur vâna de viaţă a neamului. În sate există zeci de crâşme, toate insalubre, sordide şi mai grav pline, şi o singură biserică veche, clătinată pe o parte. Ţăranii mai fac ţuica, vinul, acasă, însă şi comerţul cu alcool merge strună. Vânzătoarea de la chioşc dă sticle de votcă şi copiilor de 8 ani veniţi cu bani potriviţi de la părinţii lor. În zonele viticole, există o fobie a apei, care vine doar să inunde şi să potopească.

Ceea ce se întâmplă în mintea omului de la ţară este bine premeditat de cel rău. Copilul se învaţă să bea de mic, întâi câte puţin, pentru tărie, apoi tot mai mult. Când e tânăr, spirtoasele sunt o mândrie şi o ţintă valorică. Crâşma e foarte aproape, ba chiar în curte pentru mulţi. Băutura e pretutindeni şi destul de accesibilă. Oriunde mergi în ospeţie, te serveşte cu un pahar de alcool, fapt de mare mirare pentru străinii care ne vizitează, mai ales din occident.

În mintea omului băutura devine drog şi operează tiptil dependenţa de alcool. De aici, slăbiciunea fiinţială, obsesia pentru păcate trupeşti, nimicnicia şi uciderea idealului, înecarea visului în aburi bahici, lipsirea de libertate interioară, superficializarea credinţei în Dumnezeu, ipocrizia implicării sociale, minimalizarea şi ridiculizarea virtuţilor creştine şi umane, neputinţa de a fi bun. Omul învăţat să bea îşi seacă singur izvoarele de apă vie din el, devine o tristă figură de sub-umanitate, o mască a durerii sufocate pentru câteva ceasuri de băutură, care vine mereu, din ce în ce mai devastatoare. Omul beţiv vinde totul, viaţă, avere, credinţă, familie, cinste, veşnicie, pentru câteva clipe de euforie iluzorie. El devine paralizat la suflet, incapabil să viseze şi să împlinească, cinic la durerea şi sărăcia copiilor săi, neimplicat afectiv. Beţia îl face violent, hoţ, necredincios, rău. El trăieşte cu adevărat doar acele momente de nebunie inconştientă dionisiacă. Timpul cât e „treaz” e doar metaxa unei dureri mute, intervalul urlând de suferinţă a trezirii la o lume care-l refuză prin toţi porii şi pe care o refuză sistematic. Beţia şi dependenţa de ea sunt o „ieşire din lume” nu în duhul ascetic în care omul cuprinde lumea şi o îmbrăţişează în rugăciune, ci o ucidere a lumii în el însuşi şi o sinucidere secretă, practicată din ce în ce mai efectiv. Alcoolicul este un om al durerii, un urlet viu de neputinţă şi de groază, un refuz ontologic al realităţii. Pentru el contează doar orele când moare lumii înecat în sticla de votcă. De aici, inadecvare, revoltă, suferinţă, sărăcie, violenţă, viol şi moarte.

Sărăcia din satele noastre nu e datorită faptului că am fost subjugaţi şi spoliaţi de milenii de toate popoarele barbare ale lumii, nu e din cauza tributului sau suzeranităţii (deşi dacă mergi în bazarul din Istanbul poţi să-ți închipui de unde atâta aur). E consecinţa neputinţei oamenilor de a scăpa de acest demon mut al iluziei, care te adapă cu durere euforică şi te condamnă la o pseudo-viaţă, plină de moarte şi sacadată în suferinţă.

Cred din toată inima că Biserica – maica neamului românesc – ar trebui să dezvolte programe de mare calitate şi stăruinţă pentru a eradica sau ameliora această imensă suferinţă a românilor, care le curmă viaţa şi veşnicia. Efectele dependenţei, informarea şi de ce nu o atitudine mai fermă împotriva distribuitorilor de moarte lichidă, ar fi câţiva paşi în această luptă cu moartea. Canoanele de la Spovedanie trebuie date cu acrivie pentru oamenii care fac un iad din viaţa celor care-i iubesc. Stăruinţa şi rugăciunea Bisericii trebuie să se adreseze mai mult acestor suferinzi ai paharului, care se otrăvesc degeaba cu nefiinţă fluidă. Din păcate până când beţia nu va fi scoasă afară din normalitate, sancţionată legal şi exilată din sfera de bon ton, lucrurile nu se vor schimba prea mult. Beţia trebuie înfierată ca păcat de moarte, de o gravitate extremă, care cheamă toate celelalte păcate şi le amorsează viclean, spre moartea sufletului şi a trupului.

Anul trecut am chemat doi tineri din sat la săpat în grădină. Frumoşi, treji, bine crescuţi, cu bun simţ, harnici. Am făcut însă gafa să le dau sticla de vin de 2 litri înainte. Peste două ore, i-am găsit culcaţi pe strat, cu faţa pe pământ, ascultând vocea humei şi dormindu-şi somnul fiinţei. Sticla era goală.

Cunosc un preot vrednic dintr-un sat bahic, care cu sfaturi bune, cu umor şi blândeţe, cu deschidere şi rugăciune, a rugat stăruitor pe crâşmarii din sat să-şi închidă bodegile în timpul Sfintei Liturghii. Apoi, i-a rugat să nu mai servească alcool minorilor. Alcoolicii din sat au fost adunaţi de frica nevestelor în companii de misiune anti-depdendenţă. Prea mulţi beţivi n-a reuşit să aducă la altar, însă de ruşinea straşnică de a străjui zidul bisericii şi de asculta despre înfricoşarea păcatului de moarte al beţiei, mulţi dintre ei au lăsat-o mai moale, dacă nu cu băutura, măcar cu expunerea în public a beţiei din ei.