Fiecare dintre noi am păşit măcar odată în viaţă pe holurile unui spital vizitând pe cineva sau internaţi fiind am suferit, am nădăjduit şi am făgăduit. Este o altă lume în spital. Neputinţe, lacrimi, trupuri gârbovite de boală, de vreme sau de vremuri. O imagine nu tocmai plăcută pentru cei ce iubesc viaţa cu bucuriile şi binecuvântările ei.

Şi totuşi spitalul este o realitate din ce în ce mai prezentă în viaţa noastră. Boli incurabile, multe afecţiuni fizice şi psihice afectează astăzi pe mulţi semeni de-ai noştri. Într-o asemenea imagine apăsătoare personalul medical, îmbrăcat în halate albe, devine rază de lumină şi speranţă. Poate că şi din această cauză s-a ales culoarea uniformei celor ce slujesc „altarul” sănătăţii. Albul picură în suflete balsamul cel minunat al bunei nădăjduiri, iar cadrele medicale sunt în ochii multora din cei care se luptă pentru viaţă „ustensile” ale Cerului, prin care Dumnezeu, Preamilostivul, lucrează, tămăduieşte, aduce alinare, pogoară milă cerească rourând sufletele celor obidiţi şi împovoraţi de grele încercări.

Printre acest furnicar îmbrăcat în alb care trebăluieşe de zor, de multe ori fără să cunoască odihnă prosferisind consolare pacienţilor, alţi „doctori” îşi fac apariţia la căpătâiul celor încercaţi. Sunt preoţii de caritate. Împlinind porunca evanghelică „căci bolnav am fost şi m-aţi cercetat” Biserica a rânduit slujitori în spitale lucrând cu trudă la un apostolat social tot mai necesar astăzi, continuând totodată grija dintodeauna pentru cei aflaţi în neputinţe căci suferinţa păcatului nu poate fi tămăduită decât printr-o altă suferinţă, cea a iubirii.

Da, Biserica suferă ca o mamă atunci când îşi vede pruncii îndureraţi şi din iubire trimite binecuvântare prin slujitorii ei, care alături de doctori aduc speranţă în unităţile spitaliceşti. Dar speranţa lor, leacurile lor, sunt mai presus de această lume. Stetoscopul acestor „doctori” este Sfânta Taină a Spovedaniei prin care ascultă, analizează ritmurile sufletului, viaţa duhovnicească a pacienţilor aflaţi sub epitrahilul înmuiat în mierea harului dumnezeiesc. Astfel se consolidează, se face sau se reface legătura cu Dumnezeu, izvorul vieţii şi al sănătăţii pe care unii L-au uitat sau L-au ignorat.Apropiereade Dumnezeu reface în omul bolnav legătura cu harul divin, prin care se fortifică atât sufletul, cât şi trupul.De aceea nu greşim când afirmăm că prezenţa preoţilor în spital întregeşte actul medical.

Revenind la misiunea preotului, după consultaţie, prescrie o reţetă. Îndemnuri la o viaţă curată, la rugăciune, la speranţă şi la îndurarea Cerescului Părinte. Într-o  binecuvântată frăţietate cu chirurgii, preoţii operează şi ei. Extirpă plăgile purulente ale păcatului prin lucrarea harului divin, iar în această mântuitoare acţiune sfinţii şi îngerii devin anestezişti, rugând pe Marele Taumaturg, să suprime durerea pricinuită de păcat. În locul bisturiului, lumina Duhului Sfânt cauterizează rănile săpate de patimi în fragilitatea sufletului uman. Însuşi Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, vine personal la toţi pacienţii. Iubitor, atent, răbdător, iscusit,  Hristos Domnul, Dumnezeu Omul, răscoleşte prin tot spitalul, prin sălile de operaţie, pe holuri, prin saloane, prin bazele de tratament, îl caută pe fiecare bolnav ca să-l îmbrăţişeze, să-i dea curaj şi putere sălăşluindu-se chiar în fiinţa lui.

Grecii numesc Sfânta Împărtăşanie farmacontis atanasias, „leacul nemuririi”. Dar nu numai pentru nemurire este trebuincioasă Împărtăşania. Dacă ne amintim de una din rugăciunile dinaintea primirii miridei dumnezeieşti, acolo spunem: „…nu spre judecată sau osândă să-mi fie mie împărtăşirea cu Sfintele Tale Taine, Doamne, ci spre spre tămăduirea sufletului şi a trupului”. Aşadar, când primim Sfîntul Trup şi Sânge al Domnului ne tămăduim sufletul, dar şi trupul. Rugăciunea aceasta este o chintesenţă a vieţii şi lucrării dintr-un spital. Medicii trudesc pentru tămăduirea trupurilor, iar preoţii spre tămăduirea sufletelor, dar într-o strânsă conlucrare. Şi unii şi alţii sunt asistaţi de Mântuitorul Hristos. Când această realitate este înţeleasă şi acceptată de personalul medical atunci spitalul se transformă  într-o veritabilă şcoală a credinţei, sănătăţii şi speranţei. O astfel de şcoală o putem găsi la Spitalul municipal din Paşcani unde simbioza dintre credinţă şi actul medical este trăită în chip deosebit. Chiar de la intrare eşti întâmpinat de două icoane mari, luminate de candele aprinse în care arde untdelemnul credinţei şi al nădejdii, semn că Biserica şi Medicina slujesc aceluiaşi nobil scop: sănătatea sufletească şi trupească a poporului lui Dumnezeu.

Să ne îngrijim, aşadar, de sănătatea trupului şi a sufletului şi astfel ne vom bucura împreună cu Hristos de viaţă, iar viaţa Lui va deveni viaţa vieţii noastre.