Ce mult înseamnă gândul grijuliu, priveghetor şi cu luare-aminte! El îl pune pe om în rânduială atât pe dinlăuntru, cât şi pe dinafară şi îl învaţă să întoarcă toate spre slava lui Dumnezeu. El se naşte împreună cu frica lui Dumnezeu şi împreună cu ea creşte. Cu cât e mai înaltă vieţuirea, cu atât este şi gândul mai puternic – în schimb, cu atât mai primejdios este să îl pierzi. Chiar şi o slăbire a lui de o clipă este primejdioasă, darmite una prelungită. Tocmai de aceea a spus Domnul: Tuturor zic: privegheaţi. Gândul acesta înmulţeşte ostenelile şi nevoinţele, care aduc totdeauna o mai mare sau mai mică oboseală. De simţământul oboselii se şi apucă totdeauna vrăjmaşul pentru a tăia râvna. „Vezi cât te-ai ostenit”, zice, „că te-au lăsat puterile; hai, las-o mai moale”.

Dorinţa de a o „lua mai moale” e cel dintâi vrăjmaş al ostenelilor întru mântuire; ea cuprinde atât sufletul, cât şi trupul. Pleacă tu urechea la acest gând, şi mii de glasuri se vor ridica din suflet şi din trup cerând drepturi la „mai moale” şi „mai uşor”. Asta-i deja stare de ispită, din care fără luptă n-ai să ieşi. Aşadar, luptă-te şi biruie, căci dacă te vei pleca ei îţi vei strica rânduielile, îţi vei băga tulburare în cuget şi în simţăminte, te vei răci, vei bate pasul pe loc. Iar după aceea vor veni chemările ademenitoare ale patimilor, şi dacă n-ai să-ţi vii în fire ai să cazi în păcatele tale obişnuite.

Temelia vieţii de osteneală spre mântuire este răbdarea. Răbdarea, în chipul său cel adevărat, nu este clintită de nicio potrivnicie. Ea seamănă cu oţelul călit, cu diamantul, cu o stâncă ce se înalţă deasupra valurilor.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, pp. 27-28)