Știi poruncile... Încă una îți lipsește... (Luca 18, 18-27)

Acesta este exercițiul propus de Biserică prin Taina Spovedaniei, taină a Pocăinței. Să descoperi că ținerea poruncilor nu se poate realiza impersonal. Că Biserica nu este simplă prestatoare de servicii. Că Domnul Hristos vede prin tine colțul acela, viermănos – întunecat. Și că are mereu soluție. Dar nu fără tine. 

Pare că e pornită Biserica pe bogați și bogăție, la prima vedere. V-am reamintit, în ultimul gând publicat, cum anume au crescut textele Evangheliilor în jurul ideii de bogăție. Astăzi e un dregător. Bogat. Preocupat de sine și de progres – la prima vedere. Domnul îi taxează lingușeala: Pentru ce Mă numești Bun. Nimeni nu  este Bun, decât unul Dumnezeu! (Luca 18.19). Nu. Nu se dezice de dumnezeirea Sa Domnul, ci îl pune la punct pe cel prea atins de prea marea încredere în sine. Îl simte persuasiv înspre judecare. Și îl pune la punct. Iar punctul e Scriptura despre care dregătorul crede că o știe. Domnul Hristos îi confirmă știința de carte. Iar omul cade în autoreferință: Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele (Luca 18.21) Ceea ce nu e rău. Doar că se pare că degeaba le ține. Porunca Domnului îl lasă mut în mărturie: Încă una îți lipsește: Vinde toate câte ai și le împarte săracilor, și vei avea comoară în ceruri; și vino de urmează Mie” (Luca 18. 22). Una se pare că sunt două, în fond. Lepădarea de avere și urmarea lui Hristos. Oare care-l va fi întristat pe om?

Desigur, prima exigență. Hristos vădind că ne știe bine. Ne este ușor să împlinim angajamente etice lipsite de conținut. Dar e greu, tare greu, să renunțăm la ale noastre pentru a dărui celui care nu are. Exercițiul este simplu. Poruncile Vechiului Testament te ajutau să vezi pe aproapele. A nu trăda, a nu ucide, a nu fura, a nu minți și a cinsti părinții sunt cinci din cele zece porunci. Abia în cererea „suplimentară” sunt celelalte cinci porunci care lipsesc: a vinde, a da, a urma. Înseamnă a asuma. A gândi. A nu te lenevi în a fi cu Dumnezeu.

Boală grea la dregători teoretizarea. Mai ales când le dă mâna. Bogați fiind. Bogăția îi face să pară siguri pe ei cu soluții la îndemână. Privind însă spre aproapele prin ochii sărăcirii de bună voie nu mai este chiar așa ușor. Ține omul poruncile dar nu-L vede pe Dumnezeu în aproapele. Aici e hiba discursului său. Strânge, are, drege – că de aceea se numește dregător, nu – dar nu are aproapele de model în întâlnirea cu Dumnezeu. Pare că împlinește niște obligații exterioare, dar fără tragere de inimă, fără el. Cam ca noi. Care am învățat să trăim fără noi. Ba, uneori, chiar împotriva noastră. Hăituiți de noi înșine. Bogăția afișată de dregător nu ia ochii lui Hristos Iisus. El vede dincolo de sclipiri goliciunea. E singurul care de secole ne strigă în față că suntem goi pe scena pe care ne umflăm în pene a fi dregători. Manageri de sens fals. Și ne-o spune, adeseori, cu liniște. Și alteori cu forța exorcizării de dracul autosuficienței.

Domnul vede adânc în sufletul bogatului fractura de orgoliu. Era bogat ca să se vadă, nu ca să dăruiască. De aici reacția Domnului. Seamănă pe rând cu ceilalți bogați pe care i-am întâlnit pe calea către Postul Nașterii Domnului: bogatul neatent la drama lui Lazăr, neatentul la moarte ce-și dezvoltă depozitele, dar e așteptat de moarte, obștea gherghesenilor care țin la porci mai mult decât la oameni... Păguboșii Evangheliei. Ce spune Hristos pare simplu, dar nu este deloc așa. Fiecare avem un unghi mort. În care nu am vrea să ne privească Hristos. Ne așezăm în el. E o patimă, de cele mai multe ori. O ascundem o vreme. Apoi ne subjugă atât de mult încât se zărește în modul nostru de a fi, de a ști să fim. Nimeni nu e fără colțul acesta. E viermănos și miroase a neputință – de cele mai multe ori. Cei care se mint îl parfumează. Nu ieși de acolo fără efort. Fără să lupți. Dând senzația unui om slab, care refuză să-și mai urmeze păcatele spre a fi... fericit. Împlinit. Căutătura lui Hristos în colțul acela ne salvează. Îți spune ce să faci pentru a nu mai trăi ca un prefăcut. Un mort care se dă viu. E cumplit și lupta e dureroasă. Poți scăpa de un păcat și să te prăbușești în altul. De foarte multe ori rănești în jur. Deseori oamenii pe care-i iubești. Alteori pe cei părtași cu tine în același păcat. A ieși din colțul morții e provocarea pe care Hristos ne-o face de fiecare dată. De aceea ea apare și aici în Evanghelia celui ce pare ortoprax. Adică bun practician al poruncilor. Dar Hristos vădește că ortopraxia nu există. Că dacă nu are adâncimea lepădării de sine este mai mult piedică decât binecuvântare. Că nereușind să ieși din prăpastia încrederii în propria interpretare a Scripturii, te avânți pe meterezele decăderii permanente. Strașnic pedagog Dumnezeul nostru. Lingușit, ceartă. Lămurit, îndreaptă. Îndreptând, te cheamă. Chemând, te trimite. Și poate acestea toate pentru că Răstignit, Învie!

Acesta este exercițiul propus de Biserică prin Taina Spovedaniei, taină a Pocăinței. Să descoperi că ținerea poruncilor nu se poate realiza impersonal. Că Biserica nu este simplă prestatoare de servicii. Că Domnul Hristos vede prin tine colțul acela, viermănos – întunecat. Și că are mereu soluție. Dar nu fără tine. Oricât de dregător și prin aceasta oricât de bogat ai fi. Pentru că bogăția și dregătoria rareori te scutește de tristețe. Așa și pe omul acesta din Evanghelie. Așa și cu noi. Când trebuie să renunțăm la ceva dobândit depresionăm. Ne cuprinde o anxietate din care foarte puțini, spre deloc, își revin. E falsa nemurire prin care ne hrănim ifosele. E incredibila naivitate de a crede că suntem cineva fără Hristos. Suntem astfel dedați autorănirii cu tristeți de oameni neatenți la Harul lui Dumnezeu. Intră greu oamenii cu averi în Împărăție pentru că nu mai văd Împărăția ci și-au făcut din avere împărăție. Pe care o cred veșnică. De unde aroganța lor, vorba lor jignitoare, autosuficiența cultivată, incapacitatea de a crede că mai pot învăța ceva. Boală grea a ști fără să poți fi vreodată împlinire de poruncă.

Vindecarea de neputința de a rămâne om când lingușitorii și averea te fac să crezi că ești nemuritor vine dintr-un exercițiu simplu. Prea simplu ca să fie realizabil ușor: urmarea lui Hristos. Unii vor falsifica mereu legi și porunci pentru a părea că sunt în regulă cu ele. Ba uneori ne vor și argumenta declasarea legii în favoarea interesului lor personal. Ne vor amăgi cu averi pe care nu sunt dispuși să le împartă de fapt cu nimeni. Își vor crea camarile de interese și influente mecanisme de șantaj și co-interesare. Dar Hristos? Pe El nu-l duce nimeni de nas. Pentru El nu doar porunca, ci și sufletul pus în plinirea ei contează. Nu vă mințiți. Cine nu-L urmează nu intră în Împărăție, ci se prăbușește sub idoli.

Sursa: tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie