- Gheronda, s-a formulat ideea că, prin progres şi dezvoltare tehnologică, toate problemele se vor rezolva. Ce credeţi despre aceasta?

-  În realitate se întâmplă exact contrariul. Pentru că l-am scos pe Hristos din vieţile noastre, cu cât ne-am extins şi dezvoltat tehnologic, cu atât am decăzut şi am dat înapoi materialiceşte. Tehnologia şi ştiinţa au ajuns să fie astăzi divinizate. Poate că Dumnezeu îngăduie această cădere pentru a pricepe în ce mândrie ne aflăm. „Căzut-a omul în închipuire că deopotrivă ar fi cu Dumnezeu”, spune o cântare a Bisericii.

Întrucât omul şi-a închipuit că poate ajunge egal cu Dumnezeu, a primit o lovitură de moarte şi s-a prăbuşit la pământ. Dumnezeu îngăduie astăzi aceste lucruri, iar mâine, poate, altele mai rele, ca un preţ pentru marea noastră îndrăzneală la care ne facem părtaşi.

Vrem să divinizăm capacităţile noastre umane, ştiinţa şi tehnologia, să divinizăm intelectul. Este ca şi cum i-am spune lui Dumnezeu: „Nu avem nevoie de tine, putem şi singuri să ne aranjăm viaţa!”.

Dacă îi citiţi pe oamenii de ştiinţă materialişti din secolul al 19-lea, veţi vedea cum susţin toţi ideea că în veacurile următoare, chiar şi în cel ce urmează să vină, omul va dezlega prin ştiinţă toate problemele. Toate! Chiar şi morala va stabilită de ştiinţă. Nu va mai fi nevoie de metafizică, de o morală venită din afară, dată de o anumită autoritate, numită Dumnezeu. Ştiinţa însăşi îl va învăţa pe Dumnezeu care Îi sunt responsabilităţile!

Şi am văzut unde s-a ajuns. Ştiinţa şi tehnologia au realizat un salt ameţitor, însă am ajuns să tremurăm din pricina unei posibile catastrofe nucleare, ce poate surveni în orice moment. Ea nu va afecta doar câteva zeci sau sute de mii de oameni, ci întreaga planetă. Acesta este, repet, preţul încercării de a vrea să fim deopotrivă cu Dumnezeu.

Dacă toţi oamenii ar fi trăit aşa cum vrea Domnul, şi-ar fi dezvoltat, bineînţeles, acele capacităţi cu care i-a înzestrat Dumnezeu – dar, în acelaşi timp, ar fi fost mai atenţi şi mai cu grijă cu toate cele din jur, pe măsura unei conştiinţe mai dezvoltate, nerămase în urmă sau denaturate cum se întâmplă astăzi. Ei nu ar fi depăşit nişte limite pe care nu le pot controla. „S-ar fi întins cât îi ţine plapuma”, după cum spune un proverb popular. Astăzi ne-am întins picioarele mult mai mult decât ne îngăduie plapuma, lucru care s-a concretizat în tot felul de „degerături.”

(Arhimandrit Epifanie Theodoropulos, Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, Editura Predania, București, 2010, pp. 23-24)