Mai dramatic, însă, decât alunecarea mulțimilor, este sminteala ucenicilor Săi. Unul dintre ei, Iuda, Îl va vinde, iar altul, Petru, Îl va trăda. Toți, cu excepția tânărului Apostol Ioan, Îl vor părăsi, fugind, îngroziți, după ce Acesta a fost arestat mișelește, judecat strâmb și condamnat samavolnic.

Înaintea Golgotei, în Grădina Ghetsimani, Mântuitorul se află în rugăciune, purtând singur povara întregului Adam căzut și singur înfruntând mânia ucigașilor Săi pizmași. La fel de singur a fost Mântuitorul în fața Sinedriului și a lui Pilat din Pont. Nimeni nu a îndrăznit, nici măcar puternicul guvernator roman, să intervină și să spună adevărul: că procesul este unul înscenat, că se desfășoară o crimă împotriva unui Nevinovat, că acuzele sunt mincinoase, viclene.

Iată, însă, că, pe drumul Crucii, după ce a fost supus supliciului și bătăii de joc a soldaților romani, Mântuitorul cade sub povara Crucii Sale. Și, în acel moment, Simon din Cirene devine împreună purtător al crucii cu Hristos. Alături de Simon din Cirene, Tradiția Bisericii, îndeosebi cea iconografică, a reținut și pe Sfânta Veronica, care s-a apropiat de Mântuitorul, când Acesta Își ducea crucea spre Golgota, și I-a șters chipul plin de sânge și de sudoare. Și, în fine, avem și pe Dismas, tâlharul cel de-a dreapta Mântuitorului, care răstignit, „în aceeași osândă”, Îl mângâie pe Acesta mărturisind în fața tuturor nevinovăția și dreptatea Sa, făcând, adică, ceea ce nici ucenicii, nici cei care știau adevărul, nu făcuseră, din cauza mulțimii stârnite de farisei.

Trei oameni i-au făcut Golgota mai ușoară Mântuitorului: Simon din Cirene, Sfânta Veronica și Dismas, tâlharul cel bun, tâlharul pocăit. Toți trei ne învață același lucru: împreună pătimirea cu Hristos.

Ce ne învață pe noi aceste exemple din Sfintele Pătimiri ale lui Hristos? Ne învață să avem milă față de aproapele aflat în suferință. Cum spunea Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia: „Omul căruia îi este milă de fratele, de aproapele, de vecinul ori străinul şi necunoscutul său îşi dă pe faţă calitatea de fiu al Tatălui ceresc... iar lumii şi naturii pare a le grăi: nu-s numai al vostru, deşi în cuprinsul vostru şi potrivit legilor voastre m-am născut, sunt liber să vă contrazic… Aşadar, vă înfrunt şi-mi fac râs de toate străşniciile voastre care mă consideră ca pe o vietate integral supusă egocentrismului şi călăuzită numai de biologicul principiu al luptei pentru viaţă. Nu numai că-mi port crucea mea, iată că asum – vremelnic măcar – şi pe a semenului meu, o port aşa cum a făcut şi Simon din Cirene pentru prăvălitul osândit Iisus....”

Ne învață, de asemenea, că suntem, așa cum spune tâlharul, „sub aceeași osândă”. Dar că, spre deosebire de Hristos, ne aflăm sub osânda propriilor păcate și fărădelegi. Și, aflându-ne sub aceeași osândă, nu ni se cade să disprețuim, să trecem cu vederea sau să certăm pe semenul nostru care se prăbușește sub povara crucii Sale… Ne aflăm sub aceeași osândă, adică trebuie să conștientizăm că aceasta este condiția noastră umană, că ne aflăm într-o lume și într-o istorie din care suferința nu poate fi eliminată și în care răstignirea este destinul nostru.

Cineva spunea că Hristos nu a venit să înlăture suferința, ci să o umple de prezența Sa. Să ne arate că nu mai suntem singuri în suferință! Iar exemplele cu Simon din Cirene, cu Sfânta Veronica și Dismas, tâlharul cel bun ne arată același lucru: că, în cele mai cumplite momente, există, totuși, un umăr care să ți se alăture, niște mâini calde care să-ți șteargă sudoarea și sângele, un cuvânt bun care să-ți înalțe fruntea străpunsă de spini.

Avem în Cartea lui Iov exemplul opus. După cum știți, Iov a fost lovit cumplit de pizmașul diavol, pierzând totul și ajungând, din cauza unor boli, să șadă în gunoi, în afara cetății. I se mai putea întâmpla ceva rău? Mai încăpea vreo rană pe acest trup sfâșiat? Trupul acestuia începea să intre în descompunere. Pentru a-și alina durerea bubelor și mâncărimilor acesta a luat un ciob și se scărpina... Însă nu a îndrăznit să cârtească înaintea lui Dumnezeu, nici să înalțe blesteme către Cerurile preaînalte așa cum se întâmplă, deseori, cu cei aflați în suferință. Nu! Nu s-a întâmplat aceasta ! El a rostit în suferință acele memorabile cuvinte: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!”(Iov 1, 21)

Pe trupul sfâșiat a lui Iov diavolul nu mai avea unde să îi facă vreo rană, iar de suflet nu se putea atinge. Însă sufletul lui Iov a fost rănit chiar de prietenii săi! Trei dintrei prietenii lui Iov au venit să jelească nenorocirea acestuia, însă ei nu au fost capabili să înțeleagă suferința lui și nu au putut împreună-pătimi cu el. Îl considerau responsabil pentru ceea ce pățise deoarece suferea pentru păcatele sale și i-au ținut discursuri moralizatoare. În loc să-i ofere un umăr pe care să plângă, în loc să-i ofere cuvinte de îmbărbătare, în loc să-i șteargă lacrimile din ochii săi și sângele cu puroiul de pe trupul său, ei i-au ținut discursuri moralizatoare, umplând văzduhul de vorbe.

Prea adeseori ne comportăm și noi mai degrabă ca prietenii lui Iov decât ca Sfânta Veronica sau ca tâlharul cel bun. Dacă un apropiat se plânge că-i e greu, primul nostru impuls nu e să împreună pătimim cu el, ci să-l moralizăm asemena prietenilor lui Iov. Ei nici o clipă nu au conștientizat faptul că Iov era greu încercat pentru a fi întărit în credință, pentru a se lămuri răbdarea lui înainte încercărilor. Nu s-au gândit la aceasta! Au gândit că Dumnezeu s-a mâniat pe el și suferă din cauza păcatelor lui, însă Domnul în cele din urmă s-a milostivit și i-a adus cuvânt de mângâiere. Dacă prietenii nu au reușit să-l îmbărbăteze, să-l mângâie, să-l aline, a fost alinat de Prietenul cel ce este pururea cu noi, Prietenul nostru cel Mare, cel care ne este alături în toată vremea, atât în momentele de bucurie, cât și în cele de încercare. Acesta este Preamilostivul Dumnezeu Care l-a îmbărbătat, i-a alinat suferința, l-a vindecat deplin de zgura care încerca să se așeze pe sufletul lui și mai cu seamă de suferința lui trupească. L-a repus în treapta cea dintâi și i-a dăruit mult mai multe binefaceri decât înainte de a se purifica prin focul încercărilor.  

Preaiubiții mei, am spus că dacă un apropiat se plânge, un semen de-al nostru că îi este foarte greu primul nostru impuls este să-l moralizăm, să-i dăm lecții de viață, să-i dăm indicații, chiar să sugerăm că vina este a lui chiar dacă de cele mai multe ori este vina noastră. Și chiar dacă este vina lui, când omul se află într-o nenorocire este contraindicate, este lipsit de tact să ții discursuri moralizatoare. Îl poți avertiza sau atrage atenția, doar atuci când se liniștește. După ce iese la liman, îi puteți pune la inimă un cuvânt bun, un cuvânt de îmbărbatare. Să avem, așadar, o inimă bună, dacă suferința atinge pe cel de lângă noi. Să fim precum Simon din Cirene, precum Dismas, tâlharul cel bun și Sfânta Veronica!

Iar dacă suferința ne atinge chiar pe noi, atunci să ne aducem aminte de Hristos și să-L rugăm, ca tâlharul de pe cruce: „Pomenește-mă Doamne, când vei veni în Împărăția Ta!”(Luca 23, 42). Ce a făcut, mai exact, tâlharul de pe cruce? Mai întâi, a avut ochi să-L vadă pe Hristos. În ciuda zarvei din jur, în ciuda ostilității generale, în ciuda propriei sale suferințe atroce și a durerilor fizice, întorcându-se către Mântuitorul, L-a privit nu doar cu ochii fizici, ci și cu ochii inimii. Străpuns de această priveliște, a dat mărturie pentru El tâlharului de-a stânga, tâlharului nepocăit și s-a rugat ca El să-l pomenească și să-l miluiască, și Domnul l-a făcut cel dintâi cetățean al Raiului chiar înainte ca El să deschidă porțile Împărăției Sale!

Și noi, dacă ne aflăm în suferință, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să ne întoarcem privirea către lăuntrul nostru, către inima noastră, retrăgându-ne din zarva și ostilitatea din jur. Astfel, ne venim în fire și Îl descoperim pe Hristos, împreună răstignit cu noi, așteptând cu nesaț să moară împreună cu noi, pentru a învia împreună cu noi, zdrobind legăturile și porțile iadului. Amin!

(Cuvânt rostit de către Preasfințitul Părinte Episcop Macarie în Catedrala Episcopală „Sfânta Treime” din Baia Mare, în miercurea din Săptămâna a V-a  Postului Mare, 28 martie 2018)