Problema esenţială, pe care v-o spun de la început, e întrebarea ultimă: „Ce să fac ca să mă mântuiesc?” (mi s-a pus şi întrebarea „Ce să fac ca să pot pune început bun?”). Nu găsesc ceva mai decisiv, mai hotărâtor, decât răscolirea din profunzime a sufletului cu întrebarea „Ce să fac ca să mă mântuiesc?”.

Provoc călugăria noastră să se trezească din somn. M-am pomenit credincios de copil. Când am intrat în preoţie am aflat lucruri de speriat: teologi şi călugări care se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu. Am înţeles apoi că îndoiala până la o limită - întrucât e căutarea sinceră a unui răspuns - nu e un păcat, ci o discuţie. Dar, dacă îndoiala trece la negarea lui Dumnezeu, e cădere, e decădere şi mântuirea ta s-a închis.

Una din pricinile pentru care Dumnezeu e pus la îndoială, e existenţa suferinţei, existenţa răului, deşi suferinţa nu se poate asimila răului în întregime. Bătaia din copilărie nu mai e socotită un rău, când treci din copilărie. E drept, sunt şi suferinţe greu de înţeles. De ce unul se naşte în palat şi altul în cort? Aceştia se vor lua la bătaie, altă suferinţă. Unul din Sfinţii Părinţi, meditând asupra suferinţei, zice că aceasta vine asupra omului din iconomia providenţei, corectură a greşelilor libertăţii noastre, astfel:

1. Pedeapsă pentru păcatele făcute.

2. Măsură preventivă pentru greşelile viitoare - pe care, fără fărâma suferinţei, Dumnezeu ştie că le vom face, şi astfel te opreşti.

3. Încercarea credinţei, ca la Iov.

Aceasta e o explicare a suferinţei prin credinţă. Raţiunea însă, chiar când crede ceva, în faţa suferinţei se provoacă să discute raţiunile lui Dumnezeu. În fața datelor suferinţei, raţiunea înclină să transforme suferinţa în argumentul contra existenţei lui Dumnezeu. De fapt, intenţia nemărturisită a raţiunii este de a scăpa de Dumnezeu cu orice argument s-ar întâmpla să fie la îndemână. In această manevră a raţiunii, se surprinde ispita originară, pe care satana a îmbiat- o omului: Tu n-ai putere să fii Dumnezeu?

Dumirirea noastră în faţa durerii (suferinţei) are trei vârste:

- prima e în viaţa aceasta, în care puţin ni se desluşeşte din pedagogia suferinţei,

- a doua e după ce scăpăm de vălul trupului, când vom înţelege mai bine însă şi viaţa pământească,

- şi a treia e după învierea cea de obşte, când le vom înţelege toate.

(Părintele Arsenie Boca, Lupta duvovnicească cu lumea, trupul şi diavolul, Editura Agaton, Făgăraşi, 2009, p. 28)