Există în om o mișcare firească pe care o recunoaștem mai ales atunci când ne oprim: dorința de a ne aduna. După ce mintea a călătorit, după ce sufletul a atins depărtări, vine un timp în care nu mai vrea întindere, ci apropiere. Nu mai caută drumuri, caută centru. Nu mai caută explicații, ci pace.

Una dintre cele mai potrivite imagini pentru a vorbi despre suflet este flacăra. Nu pentru că ar explica ce este sufletul, ci pentru că seamănă cu el. Flacăra arde pe materie, dar nu este materie. Se vede, dar nu poate fi prinsă. Luminează, dar mai ales încălzește. Așa este și sufletul în om: trăiește în trup fără să se reducă la trup și lasă în urma lui nu atât lumină, cât căldură.

Sunt oameni care spun puțin, dar aduc liniște. Și sunt alții care spun multe, dar lasă frig. Diferența nu stă în cuvinte, ci în felul în care arde flacăra lăuntrică. Căci focul nu se termină acolo unde se termină lumina. În jurul lui există o zonă nevăzută, dar reală: căldura. Acolo se simte sufletul. 

Nu orice flacără arde limpede. Unele pâlpâie, altele fumegă. Nu pentru că focul ar fi rău, ci pentru că ceea ce îl hrănește este amestecat. Tot așa, sufletul, când este hrănit cu sens, adevăr și liniște, luminează. Când este hrănit cu frică, vinovăție sau împrăștiere, se tulbură. Un suflet fumegând nu trebuie stins, ci curățit. Fitilul trebuie îndreptat, nu aruncat.

În această lucrare de curățire, memoria joacă un rol esențial. Memoria nu este un raft de imagini, ci un spațiu viu, în care sufletul continuă să aleagă. Nu ne amintim lucrurile așa cum au fost, ci așa cum ne-au atins. De aceea, unele amintiri aduc pace, iar altele dor. Unele ne adună, altele ne risipesc.

Există o înțelepciune tăcută a sufletului: aceea de a ști ce să cheme aproape și ce să lase în pace. Nu toate amintirile cer să fie retrăite. Unele trebuie lăsate să se așeze în tăcere. A nu coborî din nou într-o rană nu este uitare și nici lașitate, ci semn că sufletul a început să se vindece. Pe măsură ce sufletul se curățește, se petrece ceva surprinzător: el poate fi, fără tensiune, și larg, și adunat. Uneori pare să cuprindă totul, alteori se strânge într-un punct mic, aproape de inimă. Acest punct nu este micime, ci este centru. Nu este pierdere, ci este odihnă. Acolo nu mai este nevoie de imagini și nici de cuvinte. Omul nu mai caută, ci este.

Când sufletul ajunge aici, mintea începe să se oprească din alergare, trupul își cunoaște măsura, iar memoria nu mai rănește. Totul se așază. Aceasta este vindecarea adevărată: nu ștergerea trecutului, ci integrarea lui în pace. Această adunare nu duce spre închidere, ci spre izvor. Nu spre un infinit rece și impersonal, ci spre originea caldă din care toate își trag sensul. Izvorul nu este la capătul drumului, ci sub drum, hrănindu-l în taină. Nu-l găsim alergând, ci oprindu-ne. Nu-l întâlnim în zgomot, ci în liniște.

Sufletul nu caută să știe tot. Caută să fie din nou întreg. Iar omul care se apropie de Izvor nu impresionează prin cuvinte și nu convinge prin argumente. El aduce pace. Și, fără să-și dea seama, devine izvor pentru alții.