La jumătatea drumului dintre München și Garmisch-Partenkirchen se află localitatea bavareză Murnau. Cunoscătorii știu că de aici, de la Murnau, se poate admira una dintre cele mai frumoase panorame ale Alpilor. În diminețile senine de vară munții se văd roșiatici, primind culoarea răsăritului liniștit și tulburat doar de adierea vântului, ce alungă ultimele zvârcoliri ale nopții topite în lumina inocentă a dimineții timpurii. Mai apoi culoarea se schimbă, odată cu victoria dimineții asupra umbrelor nocturne. Munții devin albaștrii, la fel de impunători, dar altfel, mai transparenți. Par aduși aproape de tine, odată cu aerul curat al zilei care începe. Spre seară, aceiași munți se înroșesc din nou, reflectând lumina apusului, lăsând raza de soare să strălucească pentru o ultimă oară, apogeu efemer al zilei călduroase încheiate.

Marele pictor Vasili Kandinsky s-a stabilit aici. Și poate că, fermecat de frumusețea mereu alta a panoramei alpine, s-a hotărât să scrijelească cu dalta pe un perete al casei sale: „frumosul este ceea ce vine din lăuntrul tău”. În același timp, un mare contemporan al pictorului, Alfred North Whitehead, credea, în cartea sa „Ştiinţă şi lume modernă”, că treapta cea mai înaltă a spiritualităţii omeneşti o constituie talentul de a integra în propria fiinţă lumea cu toate contradicţiile ei, indiferent de tragicul inerent acestei acţiuni, care presupune acceptarea unei aparente lipse de armonie şi implică multiple înfrângeri la nivel individual. Fiindcă, susţine matematicianul și filozoful britanic, lumea, chiar dacă ne (a)pare imperfectă, este stăpânită de legi logice şi de deplină armonie estetică. Nu poate fi altfel, adăugăm imediat, gândindu-ne că la temelia acesteia stă iubirea creatoare dumnezeiască. Rămâne de văzut în ce măsură noi, creaturile, găsim calea către înţelegerea armoniei evidente. Avem nevoie de o poartă prin care să întrezărim lumina divină. Iisus Hristos vorbeşte de ochiul care e „luminătorul trupului”. „De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi curat, iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat” (Matei 6, 22-23). Căutăm ordinea spirituală, ca impuls către viața duhovnicească, vindecătoare. Prin Iisus Hristos primim o nouă şansă să pătrundem dincolo de ceea ce părea a fi definitiv pierdut. Aceasta când ne manifestăm dinamic, dând vieţii un rost, fără de care talentul sădit în noi rămâne nefolosit. Montaigne spunea că: „valoarea vieţii nu rezidă în durata acesteia ci în ceea ce se face. Se poate ca cineva să fi trăit mult timp şi totuşi să fi trăit puţin”. De aici importanţa învăţăturii despre „ochii minţii”, prin care începem să întrezărim forma spirituală a existenței noastre pământești şi să discernem ceea ce este adevărat în lume. Așa s-ar putea intui armonia supremă a creaţiei lui Dumnezeu. Prin rugăciune ajungem, cu timpul, la forma superioară de înţelegere, la o puritate care ne permite să simțim, poate, Împărăţia cerurilor.

Definim „ochii minţii” ca o formă prin care percepem ceea ce este dumnezeiesc, stare care, fără a fi o utopie, este greu de atins, fiind răsplata dată celor vrednici. Știm că ochii minții văd prin ochii trupești, privind altfel ceea ce vedem de obicei. Poate va veni o vreme când ochii se dezobişnuiesc de răutate, de invidie şi păcătoşenie. Privirea va fi curată şi clară, nevinovată, plină de speranţă, dornică de afecţiune. Privirea ajută inimii și un prim cuvânt al unei rugăciuni adevărate este victoria de început, un pas mic, nesigur dar vrednic, către sfinţenie. Dacă privirea şi-a pierdut răutatea, inima se îndreaptă din suferință, devenind asemenea cerului senin sau vântului bun, care poartă mireasma florilor de cireș. Privirea bună alungă gândurile negre, cele pline de otrava invidiei şi a neputinţei mânioase. Ochii devin luminătorii trupului, iar sufletul își găsește împlinirea prin imboldul sfânt către viaţa duhovnicească, alături de Mântuitorul Hristos. Raţiunea luminoasă a privirii nevinovate trece către ceea ce Unamuno numeşte „supra-raţiune”, sau cugetarea aproape lipsită de ispitele păcatului. Desigur oricât de mare este sfințenia omului, ea nu este egală perfecţiunii, atribut divin dar și ideal implicit al strădaniei noastre adevărate. Și dacă în rugăciune repetată simțim lucrarea Sfântului Duh în noi, atunci trebuie să avem grijă ca acest sentiment nou și întăritor să nu fie doar o simplă amăgire, o altă ispită, ci concretizarea voinței divine de a-L purta în inimi și de a-L urma, asemenea apostolilor.

Sub acțiunea demonului, omul este redus la supravieţuire

Cine şi-ar fi închipuit că un termen militar va căpăta în creştinism o asemenea importanţă? În lumea grecească antică, „apostolii” erau soldaţii care constituiau un fel de avangardă, cei care începeau o bătălie. Dincolo de limbajul militar, „apostolii” înseamnă, în general, „cei trimişi înainte”. Creştinismul dăruieşte cuvântului o nouă semnificaţie, cu totul surprinzătoare. Ucenicii Mântuitorului sunt apostoli, ei fiind cei aleşi de Iisus Hristos pentru a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu în întreaga lume. Ei pot fi mai departe consideraţi ca fiind „cei trimişi înainte”, cei care încep o „bătălie”, nefiind aici vorba de război, ci de mântuirea noastră, tot o luptă, dar dată pentru viața veșnică.

Știm, apoi, că ucenicii Domnului erau oameni obişnuiţi, ca și noi, în care Iisus Hristos a recunoscut pe aceia care au puterea de a duce mai departe ceea ce El a început. Fiind oameni obișnuiți, înseamnă că fiecare dintre noi poate fi urmaş al apostolilor, fiind „cel trimis înainte” dacă dovedește credinţă şi cutezanţă.

Pavel este modelul de apostol, în sensul propovăduitor al termenului. El este cel care vorbește în faţa învăţaţilor de la Atena, aducând Cuvântul Mântuitorului în legătură cu filozofia şi spiritualitatea greacă. Consecvent, Pavel încurajează apariția comunităților creștine în toate marile centre urbane ale timpului, câștigându-i pe cei mulți, pe orășeni, la credința adevărată. Ordinea orășenească este înclusă de noii credincioși într-un model eshatologic bine definit. Raiul se cheamă „Ierusalimul ceresc”, apare o a doua „Romă”, de la bun început creștină, mai târziu chiar o a treia. Propovăduind învăţătura sfântă la Roma, centrul lumii de atunci, apostolul imprimă creștinismului o dinamică

inedită, îndrăznim să o numim „globală”, fără a o limita la sensul contemporan al termenului. La Pavel învățătura nu este reamintirea celor ce s-au petrecut, ci traducerea și adaptarea acesteia la cunoșterea imperfectă a civilizaţiilor pe care apostolul „lupta” să le aducă la credinţa adevărată. Toți acești oameni, care nu-L văzuseră pe Iisus Hristos, dar care așteptau „venirea vremii”, care sperau, fără a putea concretiza speranța, primesc confirmarea că se apropie clipa deșteptării din amorțeala ce durase atâta.

Să ne gândim la Epistola către Romani. La Roma sentimentul religios era ancorat în lege, statul şi religia fiind legate prin multe puncte de contact. Autoritatea civilă era garantul intelectual al religiei, concepută doar juridic și care se suprapunea peste noțiunea de ordine civilă. Sentimentul religios era necunoscut, chiar imposibil de trăit, în fața unor zei capricioși, adesea nedrepți. Romanii nu simțeau nici emoția rugăciunii și nici speranța împlinirii alături de Dumnezeu, erau săraci duhovnicește, ca toții cei care nu beneficiaseră de răscumpărarea din păcatul strămoșesc. Într-un asemenea context, Pavel se face înțeles, mai întâi, juridic, explicând cum, prin greşeala unuia singur, Adam, au fost pedepsiţi cei mulți. Este, însă, la fel de logic că „prin ascultarea Unuia se vor face drepţi cei mulţi” (Rom. 5,20). Dacă omul a fost pedepsit prin lege pentru păcatul lui, harul vine să ne salveze fără a nega legea: „Pentru că precum a împărăţit păcatul prin moarte, aşa şi harul să împărăţească prin dreptate, spre viaţa veşnică, prin Iisus Hristos, Domnul nostru”( Rom. 5,21).

Harul este noua lege, mai mult, Harul este înlocuitorul Legii vechi, cea care a fost necesară după alungarea din rai, dar care se tranformă, evoluează și, mai ales, se umanizează. Legea se înțelege, până la Hristos, ca fiind legătura cu Dumnezeu, în forma ei incompletă, umbrită de păcatul strămoşesc. Omul răscumpărat de Mântuitorul primeşte capacitatea de a se strădui prin Har, răspunzând unei legături de iubire. Harul nu aboleşte legea ci o purifică, o inspiră, o umple de dumnezeire. Prin har omul capătă fărâma divină care-l face să aibă discernământ, învață să aleagă binele de rău, ca dorinţă liberă de a reveni alături de Domnul în Împărăţia cerurilor. Dezbărat de păcat, omul devine „rob al dreptăţii” (Rom. 6, 18) cu o singură consecinţă, viaţa veşnică. Reabilitarea legii prin sfinţenia harului conduce inevitabil la îndepărtarea de legea „veche”. Omul se „umple” de Hristos, indiferent dacă este sclav sau împărat roman, bărbat sau femeie, copil sau bătrân. Reabilitarea condiției umane prin jertfa pe cruce are, în afară aspectului împlicit duhovnicesc, consecinţe concrete, de ordin moral şi social care erau perceptibile și integrabile civilizației romane.

Răspândită în marile cetăți, gândirea şi spiritualitatea paulină influenţează ontologic dezvoltarea civilizaţiei europene. Prin Sfântul Apostol Pavel noţiunile creştinismului primar devin universale, iar mântuirea constiuie opţiunea celui care se decide și se străduiește în acel sens. Putem afirma că programul paulin constitue concretizarea talentului despre care vorbea Whitehead. El încurajează exprimarea entuziasmului din suflet, care reușește, se dezvoltă, se diversifică, pentru a învinge prin frumusețe, bunătate și inteligență. Nu suntem mereu gata să urmăm modelul apostolic. Atunci, însă, trebuie să acceptăm ideea că negăm orice talent, în sensul de dar al iubirii dumnezeiești pentru noi. Să fie această negație poarta prin care demonii ajung să ne stăpânească?

Uneori se poate vedea pe faţa cuiva, în comportamentul său, că a căzut pradă unui demon. Aproape că nu ne putem supăra pe aceea persoană: demonul vorbeşte şi acţionează in locul victimei sale. Dar nici nu putem rămâne indiferenți. Păcatul vlăguiește omul. De câte ori cauza unei boli nu este alta decât cea strict medicală? Sub acțiunea demonului, omul este redus la supravieţuire, fără a mai trăi cu adevărat, fără bucurie, fără iniţiativă, fără mândrie. Evanghelia vorbeşte de „doi demonizaţi care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea lor” (Matei 8, 28). În cei doi nu mai este nimic omenesc, totul este ieşit din comun, groaznic și bizar. Toți sunt speriați, fug, nu vor să-i aibă pe cei doi în apropiere. În același timp Evanghelia povestește cum se bucură oamenii de fiecare dată când îl văd pe Hristos, El este întâmpinat, poftit la masă, se face linişte pentru a fi ascultat. Ştim că în fiecare om este sădit chipul lui Dumnezeu, garanţia dialogului divin, pecetea sfântă din sufletul nostru. Chiar şi demonizaţii înţeleg minunea, Îl recunosc pe Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, Mântuitorul. Pare surprinzător, dar Fiul Ceresc este cunoscut şi demonilor. Nu poate să fie altfel. Avem o dovadă în plus, neaşteptată, neobişnuită, a puterii dumnezeieşti, știută chiar și în cel mai întunecat și îngrozitor colț al sufletului păcătos. Demonii, prezenţa palpabilă și evidentă a răului din lume, recunosc în Iisus Hristos pe Fiul Domnului. Ei nici au nevoie de o vreo dovadă în acest sens, asemenea lui Toma, ei sunt siguri că în faţa lor stă Cel care-i învinge, Cel care-i va salva pe oameni de sub stăpânirea lor. Și în fața redutabilei forţe a purităţii, demonii recunosc axioma înfrângerii lor inevitabile. „Ai venit înainte de vreme să ne chinuieşti ?” (Matei 8,29) Demonii ştiu că vine clipa când fiecare om poate fi iertat şi vindecat, scăpat de răul din lume.Și când cei doi se roagă Domnului să fie trimişi în turma de porci, universul întreg celebrează evidența neputinței răului și a stricăciunii, în sensul unei puteri care să fie egală cu cea divină. Chiar şi demonii se „roagă” Mântuitorului, în felul lor ciuntit, aberant, distrugător, dar se roagă, cer să fie scoşi dintr-o existenţă şi trecuţi într-o alta, unde speră să fie feriţi de dreptatea şi judecata lui Dumnezeu.

Căderea sub demoni este o pedeapsă violentă și puternică dată omului păcătos, care şi-a închis sufletul şi care, prin pedeapsă, ajunge să cunoască ce înseamnă „iadul pe acest pământ”. Cum ne putem păzi de o asemenea cădere?

„Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă” (Matei 10,1).

Abia acum, în Biserică, talentul se maturizează

Apostolii au transmis puterea bărbaţilor aleşi care au fost primii episcopi şi primii preoţi ai Bisericii Harul Domnului se transmite neîncetat prin Sfintele Taine ale Bisericii, făcându-ne pe noi toţi beneficiarii nemăsuratei puteri divine. În Biserică suntem apăraţi, fiind parte indisolubilă a acesteia. Prin rugăciune putem ajunge la acea stare în care un demon nu poate decât să ceară să fie scăpat de „chinul” binelui, fiind trimis într-o turmă de porci. Și tocmai atunci când suntem deznădăjduiți, slabi, aproape prinşi de răutate, intuim forţa binefăcătoare care se pogoară asupra noastră, punându-ne la adăpost, sub un clopot de lumină. Aşa erau povăţuiţi apostolii: „Să nu aveţi nici aur, nici arginţi, nici bani în cingătorile voastre; nici traistă pe drum, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag; căci vrednic este lucrătorul de hrana sa „(Matei 10, 9-10).

Într-o foarte interesantă pagină din „Faust”, Goethe se întreabă cum se poate defini cuvântul „Duh”. Este ca un „vânt”, se întreabă poetul? Nu, îşi răspunde el, căci vântul nu face altceva decât să smulgă tot ceea ce nu stă bine prins, pentru a-l duce aiurea. Duhul, care prin suflarea Sa influenţează ceea ce se petrece în lume, poartă, cu siguranţă, un alt nume, numele iubirii.

Poetul intuieşte esenţa teologiei. Lucrarea Sfântului Duh poate acţiona uneori surprinzător, dar întotdeauna prin ea ne împărtăşim din bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu. Revelaţia primită prin Sfântul Duh este dovada constantă a permanentei înțelegeri dumnezeieşti pentru noi, creaturile Sale. Dumnezeu-Tatăl rămâne nevăzut, dar este perceptibil prin lucrarea Duhului. Creatorul se implică în destinul nostru. Avem certitudinea unei acțiuni divine care nu este o formă amorfă, lipsită de mişcare, o simplă proiecţie fără viaţă, apărută din imaginaţia imperfectă a unui gânditor.

Acţiunea Duhului era cunoscută şi proorocilor Vechiului Testament. La Isaia stă scris: „Şi se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu. Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoaşterii şi al bunei-credinţe. Şi-l va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu…”( Isaia 11,2).

Proorocii Vechiului Testament, oameni deosebiţi, primeau prin Duhul revelaţia lui Dumnezeu. În ei acţiunea Duhului Sfânt era deplină încă înainte ca în Iisus Hristos să fi restaurată condiţia umană, care se înnoiește în putere: „Căci murind Hristos pentru noi, înviind şi înălţându-se la ceruri, a lărgit prin Duhul în chip spiritual inimile celor ce-L primesc”, spune Sfântul Chiril al Alexandriei.

Prin firea Sa omenească, Hristos ne face părtaşi la lucrarea tămăduitoare a Duhului. Noi deţinem acum permeabilitatea necesară şi avem dinamica indispensabilă chemării dumnezeieşti la mântuire. Suntem purtători de Hristos şi urcăm pe o treaptă spirituală care ne poate deschide sufletul către Dumnezeu. Din întuneric ajungem la lumină, în sensul concret al afirmaţiei. După ce Hristos a întemeiat prin Apostoli Biserica, umanitatea a primit „cheia” cu care să poată deschide poarta raiului. Fiindcă doar în Biserică rugăciunea noastră este folositoare și mântuitoare. Concret, destinul nostru este destinul Sfintei Bisericii. Ne rugăm, iubim faptele bune şi vrem să trăim creştineşte în comunitatea eclesiastică. În ea avem certitudinea drumului adevărat şi a strădaniei creştine pline de folos. Abia acum se concretizează talentul de-a simți și înțelege ceea ce este frumos și bun în lume, devine indispensabil și hotărâtor pentru ceea ce vrem să devenim. Abia acum, în Biserică, talentul se maturizează, nu mai șovăie, ci este vestitorul sensibil al unui viitor posibil, dorit și sfânt. La Coloseni 3, 12-13, stă scris: „Îmbrăcați-vă, dar, ca aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și prea iubiți, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare... după cum și Hristos v-a iertat vouă, așa să iertați și voi”.

Toți suntem chemați să îmbrăcăm veșmintele de sărbătoare ale împăcării care a schimbat universul. Să ne bucurăm de tot ceea ce bunătatea ne dăruiește zi de zi. Abia atunci, într-o zi frumoasă de vară, când munții se văd în depărtare albaștrii și nemuritori, vom scrijeli, asemenea pictorului, cuvintele pentru o viață întreagă : frumusețea este ceea ce vine din sufletul curat.